Acum o lună vă povesteam că de acest Crăciun voi face cadouri handmade celor dragi. Cei care mă cunoașteți ați ridicat, cu siguranță, o sprânceană a neîncredere. Am revenit să vă arăt că se pot obține lucruri frumoase și cu două mâini stângi. 🙂

Dacă mă citiți de ceva vreme, știți deja că ”Ina” și ”îndemânare”/ ”spirit practic” nu pot fi puse în aceeași propoziție fără a obține râsete isterice. Vorbim de persoana care rămâne blocată în propria baie, curăță peștele cu mănuși de protecție și servește musafirilor vinete crude (printre muuulte altele – secțiunea Diary a blogului e plină de astfel de momente). În caz că vreți să fiți drăguți și să spuneți că nu e posibil așa ceva, e ok, apreciez, dar din păcate am martori.

Revenind. Dacă mai țineți minte, la începutul lui decembrie am făcut o listă cu 20 de cadouri de Crăciun handmade pe care le puteți dărui de Sărbători. Prima mea opțiune (și singura corectă) a fost să aleg ceva din categoria ”două mâini stângi”, eventual votca infuzată (pentru că…votcă) sau sarea de bucătărie aromată. Apoi mi-am zis că și rețeta de săpun e extrem de ușor de făcut. Apoi am decis că și cănile marmorate sunt o variantă posibilă. Nu știu cum, am ajuns la farfuriile personalizate din porțelan.

Sub imperiul unui îndemn pe care tocmai îl citisem în acea săptămână (“Don’t be afraid to do something you’re not qualified to do. Amateurs built the Ark, professionals built the Titanic”) am decis că asta voi face: voi dărui celor dragi farfurii personalizate din porțelan. Sigur, o persoană cu spirit practic ar fi cumpărat o farfurie, ar fi făcut un test și apoi ar fi decis dacă e capabilă să facă așa ceva.

Ce am făcut eu? Am mers la magazinul Colorit și am cumpărat 3 markere speciale pentru porțelan (două negre și unul auriu) și apoi am mers la Ikea de unde am luat 17 farfurii mari și 18 mici (una mică era de probă, ahahaha). În cazul în care experimentul meu urma să fie un rateu, tocmai mă alesesem cu un serviciu de veselă de 17 piese (de care n-aveam nevoie și pentru care nu aveam loc în casă, dar să nu divagăm).

Spre marea mea surpriză, am făcut farfuriile cu o bucurie pe care de obicei o rezerv pentru scris. Cu prietena mea Tay-Tay pe fundal (nu-mi pasă, îmi asum gusturile mele muzicale dubașe și refuz s-o consider o plăcere vinovată), am gândit, schițat, desenat, scris și colorat farfurii până pe la 3-4 dimineața, după care am dormit 4-5 ore, m-am trezit și le-am pus la cuptor.

O mică paranteză: ca să pătrundă în porțelan și să devină permanent, pe marker scrie că porțelanul trebuie lăsat la uscat 4 ore și apoi ”copt” în cuptor la 160 de grade timp de 90 de minute. Pe net am găsit tot felul de alte variante, inclusiv recomandarea de a le lăsa la uscat 24 de ore și de a le coace la cea mai mare temperatură posibilă doar 30 de minute. Bănuiesc că diferă în funcție de tipul de marker folosit.

V-am pus mai jos rezultatul final al muncii mele, cu mențiunea că farfuriile rezistă la spălat ușor, dar nu la frecat serios cu buretele de vase (după cum am descoperit pe farfuria de test). Am de gând să încerc să le mai pun la cuptor o tură, eventual la o temperatură mai ridicată sau să încerc alt marker. Poate n-am spirit practic deloc, dar cu siguranță compensez la capitolul încăpățânare. 😀

Așa arăta farfuria de test, pe care am botezat-o ”Herbarium” (și care astăzi nu mai există pentru că a intrat în coliziune violentă cu partea abrazivă a buretelui de vase și n-a supraviețuit impactului).

Asta e farfuria mamei, cu textul ”Singura inimă care știu cum bate din interior” și o imagine de inspirație origami cu o inimă cât de cât anatomică). Știu, știu, sunt o siropoasă, dar când vine vorba de mama, am de ales?!

Farfuria pentru tata conține primele versuri din melodia ”Fetele lui tata” (”Am făcut la viața mea/ Și bune, și rele/ Dar mă mândresc cu ceva/ Cu fetele mele”), nelipsită de la orice petrecere/grătar acasă, în grădină.

Pentru sora mea, Lia, am ales ultima strofă dintr-o poezie scrisă de ea în 2006 (pe care o puteți citi integral aici). Dacă v-au plăcut versurile, mai puteți citi una scrisă tot de ea aici sau un short story SF cu care a câștigat un premiu special la un concurs. 🙂

Fratelui meu, Gelu, i-am desenat o motocicletă (pentru că și-a cumpărat una anul trecut) și versuri din poezia ”O motocicletă parcată sub stele” a lui Mircea Cărtărescu.

Yvonnei, pasionată de lună, i-am desenat fazele lunii (în imaginea asta arată destul de rău, în realitate am folosit tehnica pointilismului și a ieșit simpatic) și o mică poezie care cred că i se potrivește perfect (”The Moon smiled/ The Sun twinled/ But both were envious/ Of your stardust soul”).

Pentru Alexandra, prietena lui Gelu, pasionată de călătorii, am ales să desenez căsuțele din Amsterdam și cuvântul ”Wanderlust” (arată mai bine în realitate, cuvântul e cu auriu și lucește în lumină, sunt eu un fotograf execrabil).

Iar lui Robert, prietenul Liei, i-am desenat un leu de mare și câteva versuri ale melodiei ”Sea Lion” a lui Sage Francis (unul dintre cântăreții lui preferați): ”Jump in the water, crawl to the land/ Build another castle out of the sand/ Break it down and then I get into the saddle again”). Evident, alegerea melodiei a avut de-a face cu faptul că titlul era un substantiv comun. Ar fi fost mult mai greu să desenez un ”Little Houdini”, de exemplu. 😀

Pentru că Robert, ca și mine, e compus (pe lângă carne, oase, mușchi & co) și dintr-o doză sănătoasă de nebunie, i-a trimis poza cu farfuriile chiar lui Sage Francis, pe Facebook, și omul i-a răspuns super drăguț. Evident, fix același lucru l-aș fi făcut și eu. V-am spus că avem același gen de nebunie. 🙂

Cam asta a fost povestea cadourilor de Crăciun pe care le-am făcut anul ăsta (am dăruit și cărți, ce-i drept, mai mult ca să compensez faptul că farfuriile nu sunt total funcționale – am ales cărțile din lista de aici).

Sper că v-a plăcut rezultatul eforturilor mele crăciunești (a fost, ce-i drept, un mic maraton – tot ce vedeți aici a fost desenat, lăsat la uscat și copt în 48 de ore), și, mai mult decât atât, sper că v-ați convins, încă o dată, că dacă eu pot, puteți și voi. 🙂