Oricat de imposibil vi s-ar parea (si oricat de mult mi-as dori sa nu fie real), urmatorul dialog a avut loc in urma cu doar cateva ore.

***

Cumpar azi-dimineata un macrou de la pescarie si, in jurul orei pranzului, ma pregatesc sa-l gatesc. Pentru ca n-am gatit niciodata peste, am intrat pe YouTube sa vad cum se prepara. Filmuletele respective nu ma lamureau insa si cum sta treaba cu curatarea lui, asa ca apelez la specialistul universal, mama.

O sun, nimic. Insist, privind ingrijorata la macroul care se holba la mine din bol. Intr-un final, dupa ce retez capul care ma privea acuzator, mama imi raspunde. Probabil ii vine greu sa creada ca am de gand sa gatesc (si nu orice, ci macrou la cuptor!), pentru ca o aud cum mustaceste in fundal, dar n-are de gand sa imi taie elanul creativ.

– In primul rand, trebuie sa verifici sa nu…, incepe mama didactic, dar i-o retez brusc.
– Normal ca am verificat sa nu mai miste, mama! Doar nu sunt atat de proasta! I-am si taiat capul si coada! Bine, stiu ca unii mai misca si dupa ce le tai capul, dar sunt aproape sigura ca asta era deja mort cand l-am luat.

De la capatul celalalt al firului se aude un ras isteric. Dupa cateva secunde, printre hohote, mama reuseste sa ingaime:

– Solzi…! [alte rasete incontrolabile] Sa nu…! [iar hohote; deja ma enerveaza cu rasul asta, halal ajutor mi-e!] Sa verifici sa nu aiba solzi!, a reusit sa spuna intr-un final.
– Pai cum fac asta?
– Simti. Treci degetele peste el.
– Daca tu crezi ca simt ceva cu manusile astea…

La celalalt capat al firului, mama se ineaca in hohote de ras. Vorbeste precaut, cum ai face-o cu un psihopat care manuieste o foarfeca:

– Ce…manusi, scumpa mamei?
– Am luat o pereche din alea groase si au nu stiu ce chestie cauciucata la buricele degetelor. Nu simt nimic.
– Ai….luat … manusi?
– Da, mama! Tu habar n-ai cum se uita la mine! Nu puteam sa pun mana pe el…goala.

Sunetele prelungi si rasunatoare de la celalalt capat al firului imi dau de stire ca mama e iar indoita de ras. Decid sa nu ii reprosez inca lipsa de sprijin matern (mai am inca nevoie de ea sa-mi spuna cum il curat in interior, dupa care o s-o acuz). Astept, asadar, sa se calmeze. Intr-un final, o intreb:

– Cum il curat de ce are inauntru?
– Il tai cu un cutit pe lungime si scoti tot.
– Tot? Adica si coloana? Sau, ma rog, ce are asta – oasele?
– Nu, mama, scoti doar intestinele. Lasi oasele si carnea.
– Problema e ca nu vad care e carnea si care sunt restul chestiilor. E sange peste tot. Il sterg cu ceva?

Mama deja rade cu lacrimi. Imi dau seama dupa horcaiturile discrete pe care le scoate din cand in cand. Intr-un final, se opreste.

– Il speli, mami!
– Si pe dinauntru?!
– Peste tot!

Am curatarea macroului cu mama la celalalt capat al firului. Mai in gluma, mai in serios, si-a exprimat retinerea in legatura cu soarta produsul finit. Am pus macroul increzatoare in cuptor, ca dupa vreo 15-20 de minute sa aud pocnitori din bucatarie, mai ceva ca de Revelion. Ciupercile sareau ca popcornul prin cuptor. Uitasem sa adaug apa in vasul de yena.

In pofida acestui mic inconvenient, macroul a fost delicios (cine rade acum, mama?!). Incep sa nutresc convingerea ca in curand ma pot inscrie la Master Chef. Atat timp cat nu ma pun sa gatesc macrou, bineinteles.