V-am povestit că în august am avut un accident de mașină. Ce nu v-am povestit (pentru că n-am fost în stare) este că eram însărcinată. Azi vreau să împărtășesc cu voi ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi și în cele care au urmat, pentru că am nevoie să las această poveste în 2023.

***

Totul era nou și plin de promisiuni la mijlocul lunii august.

Mașina în care eram abia ieșise din fabrică și mirosea a nou. Ne venise de doar o săptămână și eram la primul drum cu ea în afara Bucureștiului.

Iar noi doi…noi doi eram în al nouălea cer. Aflasem de câteva săptămâni că urma să avem un copil și eram în drum spre părinții mei, să le dăm vestea.

Fusese ziua tatălui meu și în portbagaj, printre trolere și plase, se afla un arbore genealogic pe care îl meșterisem emoționată cu câteva zile în urmă. Folosisem o ramură de copac și câteva poze cu familia noastră pentru a-i anunța că vor deveni bunici.

La orice curs de scris ți se spune să nu folosești ”dintr-o dată”/”brusc”. Dar eu va trebui să-l folosesc aici, pentru că exact așa s-a întâmplat totul: brusc. Mergeam pe un drum național când, dintr-o dată, într-o intersecție, o mașină a ieșit de pe un drum secundar, din stânga, și ne-a tăiat calea.

N-am apucat să spun nimic, dar țin minte că îmi repetam întruna, ca o rugăciune: ”Trebuie să ne oprim, trebuie să ne oprim, o să ne oprim, o să ne oprim, ne oprim, nu?”, în timp ce ne îndreptam, irevocabil, spre cealaltă mașină. Soțul meu culcase pedala de frână la pământ. Degeaba. Ne-am izbit, cu toată forța, de mașina care ne tăiase calea.

Mi-am simțit creierul în craniu, scuturându-se ca o jucărie stricată și toți dinții clănțănind în gură. Airbag-urile ne-au lovit în față și în piept. Un fum irespirabil și înecăcios a umplut mașina și ne-a făcut să tușim. Am coborât din mașină și am început să plâng, cu vaiete lungi.

Aveam bluza sfâșiată în dreptul sânilor și al burții, de la impact. Mă ardea gâtul, unde mă tăiase centura de siguranță. Mă ardeau brațele de la azotul eliberat din airbaguri. Mă durea tot corpul, dar nu puteam să mă gândesc decât la sarcină: o pierdusem? O pierdusem?

Cât am așteptat să vină o ambulanță, am realizat că era lovită și o a treia mașină, care așteptase, regulamentar, în dreapta, să ne dea prioritate. Mașina noastră, nouă și frumoasă, era făcută acordeon în partea din față.

Dar mie nu-mi păsa. Îmi păsa doar că iubitul meu era bine. Dar sarcina? O pierdusem? O pierdusem? Încercam să mă liniștesc: urma să merg la spitalul municipal, cum mă tot asigura un polițist. Acolo urmau să aibă grijă de mine și să-mi spună că totul era în regulă.

Tărâmul nimănui – ăsta era spitalul municipal. Cum am ajuns, le-am spus că sunt însărcinată și i-am rugat să-mi facă o ecografie, să-mi spună dacă totul e ok. Mi-au zis că nu au ecograf.

Medicul, un domn foarte în vârstă, nu s-a ridicat nicio clipă din spatele pupitrului. Nimeni nu m-a dezbrăcat, să vadă dacă sunt rănită. Abia când am mers la baie, mult mai târziu, am descoperit vânătăi uriașe și zgârieturi pe abdomen, coapse, șolduri, sâni.

Toată ”investigația” mea a constat într-un EKG, luarea tensiunii și un pahar cu apă, adus de una dintre asistente, care, într-adevăr, mă priveau cu multă milă și înțelegere. Țin minte că am cerut un unguent sau ceva cremă pentru arsurile de pe brațe și gât. Mi-au spus să mă dau cu apă. M-am ridicat cu greu din pat și m-am dus la robinetul din cameră, unde am aruncat câțiva stropi de apă pe pielea roșie.

Mi s-a spus că trebuie să aștept polițiștii să dau o declarație și le-am spus că prefer să stau în curte. M-am sprijinit de un zid și m-am uitat pe rețeta scrisă de bătrânul doctor. Îmi greșise cu 3 ani vârsta (deși i-am spus clar anul nașterii) și îmi prescrisese ceva calmante și pastile pentru durere. Nu aveam încredere să iau nimic.

A început să-mi sune telefonul. Era mama. Avea vocea stinsă. M-a întrebat cum mă simt, ce a zis medicul, ce mi-a prescris. I-am povestit, pe scurt, situația de la spital și i-am spus că nu am de gând să iau medicamentele respective. Mama a tot insistat: trebuie să le iau, de ce să nu le iau? I-am spus că nu vreau. A insistat iar: de ce nu? Și atunci, fără să gândesc, i-am strigat ”Pentru că sunt însărcinată, mama!” și am izbucnit din nou în plâns.

A urmat singurul moment luminos din iadul acelei zile: mama, care timp de câteva minute a plâns, a râs, a țipat, iar a râs și iar a plâns. Mi-am imaginat deseori cum avea să reacționeze la veste, mi-am închipuit că vom face ca în clișeele de pe Instagram și îi vom filma pe ascuns, reacționând emoționați. Dar reacția mamei mele, frustă, dezlănțuită, intensă, vie, îmi va rămâne mereu pe timpan și în suflet.

A venit echipajul de poliție – două femei. Le-am povestit tot ce mi-am amintit, am semnat tot ce mi-au cerut. Vreau să depun plângere împotriva șoferului vinovat de accident? m-au întrebat. Le priveam ca prin ceață. Nu mă gândisem deloc la acel om. Una dintre polițiste, caldă, mi-a explicat că nu trebuie să decid pe loc; că pot scrie în declarație că îmi rezerv dreptul de a depune plângere împotriva lui în decurs de 3 luni. ”Încă nu știu dacă am pierdut sau nu sarcina”, i-am spus. ”Dacă am pierdut-o…”, dar n-am mai fost în stare să-mi termin gândul. ”Perfect, așa scrieți!”.

După ce am completat declarația, cele două m-au lăsat, grijulii, la un restaurant din apropiere, să-mi aștept soțul. Cât timp eu am fost ”tratată” la spital, el s-a ocupat de tot: să-l sune pe tatăl meu și să-l cheme să ne ia, declarații, reconstituirea accidentului, strângerea bagajelor noastre, chemarea unei platforme să ridice mașina, de-acum o masă de fier nefuncțională.

Când ne-am revăzut, eram amândoi epuizați emoțional; am plâns de prea plinul de recunoștință că suntem în viață, de iubire, de tristețe, de spaimă a ce putea fi, de teamă că răul nu se terminase încă, în cazul meu.

Tata a ajuns și m-a strâns în brațe cu ochii înlăcrimați. El, care e un uriaș, părea atât de mic…În cele 3 ore cât am făcut până acasă, mama m-a sunat să-mi spună că surorile mele urcaseră în primul tren și veneau să fie cu mine. Aș fi vrut să spun că nu era nevoie, dar era nevoie. Aveam nevoie de ele.

Le-am scris prietenelor mele și le-am povestit ce am pățit, că mi-era teamă că pierdusem sarcina, că greața care mă urmărise ca o umbră în ultimele săptămâni dispăruse, că nu știam unde să merg într-o zi de duminică să fac o ecografie în această țară a nimănui. Degeaba aveam asigurare în sistemul privat într-o zi de duminică. Degeaba plăteam și bani la stat pentru sănătate, când un spital municipal nu avea nici măcar un ecograf.

Nu cred că o să uit vreodată susținerea, căldura și ajutorul lor din acea zi. Nu doar că mi-au scris zeci de mesaje de încurajare, dar au sunat care încotro să găsească medici disponibili în zonă. Din păcate, a doua zi era sărbătoare legală și toate cabinetele și clinicile private erau închise. Rămânea spitalul județean, la 50 de kilometri de părinții mei. Era locul în care ajunsesem la urgențe și în ianuarie 2019, cu o durere de ureche. Și unde, din cauza unui tratament eronat dat de o doctoriță, o infecție avea să-mi spargă timpanul. Nu eram tocmai încântată să revin acolo. Nu mai aveam încredere în nimeni.

Când am ajuns acasă, era deja seara. M-am prăbușit în brațele mamei plângând. Nu cred că mai voiam să-i dau ”vestea” lui tata, dar am aflat între timp că mulți dintre vecinii noștri știau că eram însărcinată înaintea lui. Tata spusese cuiva de accident, când rugase respectiva persoană să-mi ia surorile cu mașina de la gară, acel cineva căutase accidentul pe Google, iar ziarele județene trâmbițaseră deja știrea accidentului, cu ”femeie însărcinată” în titlu.

I-am dat lui tata, într-un final, arborele genealogic cadou, cu o strângere de inimă. S-a bucurat, firește. Dar eu nu reușeam să scap de senzația că ceva nu e ok. Mi-am tot repetat cuvintele de încurajare ale prietenelor mele, ideea că adrenalina a îndepărat greața, dar orice făceam, nu mă puteam liniști.

Am stabilit cu iubitul meu că nu vom merge la spitalul de urgență în acea seară, ci a doua zi, dimineața. Și el și tata, singurii șoferi, erau epuizați. Era miezul nopții, drumul dus-întors dura 2 ore și urmau cine știe câte alte ore de stat și de așteptat acolo. Îmi tot repeta că cel mai probabil totul era bine, nu sângeram și mă simțeam ok, cu excepția rănilor ușoare.

Mi-am petrecut noaptea vorbind cu Dumnezeu și cu ființa care încă speram să fie în interiorul meu. Nu știu dacă și cât am dormit, am văzut ceasul schimbându-se la fiecare oră. Într-un final, s-a făcut dimineață.

Una dintre prietenele mele a vorbit cu o cunoștință de la spitalul județean, care m-a ajutat să ajung la cel mai bun ginecolog care era pe tură. Am mers susținută de surorile mele, care m-au așteptat pe hol.

Îmi tremurau picioarele când m-am așezat pe scaunul ginecologic. Medicul a încercat să-mi facă o ecografie abdominală, dar nu vedea nimic, așa că a încercat una transvaginală. Pentru că nu înțelegeam nimic de pe ecran, mă uitam la fața lui. Privea încruntat, așa că am închis ochii strâns și am întors capul. Nu putea să fie de bine.

Și apoi, dintr-o dată, toată încăperea s-a umplut de un vuiet sacadat: vâj-vâj-vâj-vâj-vâj. ”Ce se aude?” am întrebat speriată, dar plină de speranță. ”Sunt bătăile inimii fătului!”, mi-a spus doctorul. Credeam că zâmbesc, dar aveam fața udă de lacrimi.

Deși am depășit această temere, n-a urmat un basm, însă. Trauma de pe urma accidentului (combinată, probabil, cu furtuna de hormoni) mi-a declanșat o depresie perinatală.

Știu că toată lumea vorbește despre depresia postpartum, de după naștere. Și sunt convinsă că e un lucru absolut oribil. Dar și să fii însărcinată și să suferi de depresie e a special kind of hell. O să vă povestesc și despre asta la un moment dat, poate va ajuta pe cineva.

Până atunci, vreau doar să știți că sunt, în sfârșit, Bine. Că există antidepresive care se pot lua în timpul sarcinii fără efecte asupra copilului. Că există terapie. Că există oameni care vă iubesc și care vor fi lângă voi să vă arate lumina, când ochii voștri văd doar întunericul. Că binele și răul co-există în viețile tuturor. Că nimeni nu e scutit de durere. Și că, în ciuda proverbului, speranța nu moare ultima. Speranța nu moare, de fapt, niciodată.

***

Din ziua ecografiei la care i-am auzit pentru prima dată inima bătând și până azi au trecut mai bine de 4 luni. Aproape tot timpul cât am scris acest text am fost lovită din interior de piciorușe și de mânuțe minuscule. Nu că aș fi uitat că E aici. În fiecare zi sunt recunoscătoare pentru asta.

Acum că am ajuns la finalul acestui articol vă întrebați, poate, de ce NU am ales să vă dau această veste bună într-un mod mai fericit, poate cu niște fotografii frumoase, cu mine și burta mea rotundă? Pentru că am și din astea, bineînțeles.

Dar știu că mă urmăresc femei care au pierdut sarcini sau care nu reușesc să aibă copii, deși își doresc asta. Sau femei care suferă de afecțiuni psihice în timpul sarcinii. Din respect și grijă pentru ele, am vrut să fiu cât mai onestă și autentică atunci când am relatat această experiență. Să le asigur că și cazurile ”fericite” pot avea momente grele și dureroase. Să le dau speranță, poate. Sau măcar să nu curatoriez realitatea și să le arăt doar părțile bune – știu că nu le-ar ajuta cu nimic, dimpotrivă.

În plus, în contextul accidentului au aflat și părinții noștri despre sarcină și mi s-a părut cumva duios să împărtășiți această experiență cu ei.

Când am încheiat relatarea despre accident pe Instagram, în august, am scris:

”Știu că sunt un om norocos. «Salvarea omului este prin iubire și în iubire», spunea Viktor E. Frankl. Și știu că dragostea m-a salvat, din nou”.

Atunci părea că am trântit un clișeu la finalul unui text emoțional, dar pentru mine avea tot sensul din lume.

În acea zi m-a (și ne-a) salvat iubirea Divinului/Universului/oricum vreți să-i spuneți forței în care credeți.

Iubirea soțului meu, care, în câteva secunde, a luat o decizie care mi-a salvat viața (dacă ar fi tras de volan în stânga, aș fi putut fi lovită de mașinile de pe contrasens – a realizat asta în nano-secunde și și-a asumat că urma să ne izbim ca să mă protejeze).

Iubirea prietenelor și familiei mele.

Și iubirea acestei ființe care nu s-a născut încă, dar își dorește foarte mult asta.