În vara lui 2016 stăteam în vârful provei unui catamaran, în Grecia, și mă pregăteam să sar.
În apă, un tip aștepta să imortalizeze triumfătorul moment cu un GoPro. O prietenă mă încuraja dintr-o bărcuță gonflabilă, la câțiva metri de vas: ”Hai, Ina, nu te mai gândi! Sari!”. În spatele meu, pe punte, iubitul meu și un cuplu de prieteni îmi făceau galerie, pe jumătate mirați, pe jumătate amuzați de puseul meu de curaj.
Aș fi vrut să renunț și să mă întorc pe punte, recunosc, doar că, odată urcată, mi-era frică să cobor de acolo (știu, dețin cam puțini neuroni pentru o roșcată). Nu aveam, așadar, altă opțiune decât să sar. Mă uitam la cei 3 metri care mă despărțeau de apă și nu mă speria atât contactul cu ea sau adâncimea ei (avea, cu siguranță, câțiva zeci de metri, eram în mijlocul Mării Egee), ci posibilitatea să mă lovesc de lanțurile celor două ancore care străjuiau vârful bărcii. Sau, în funcție de bafta personală, să mă izbesc de bărcuța care era ancorată în față.
Nu știu cât am stat așa, cu picioarele tremurânde, strângând în mână bara de fier. Nici măcar nu știu ce m-a determinat să-i dau drumul. Tot ce știu e că atunci când, într-un final am sărit, nimeni nu m-a văzut. Tipul cu GoPro-ul se plictisise să mai aștepte și devenise un punct în zare, călare pe paddleboard-ul lui. Prietena mea se îndepărtase cu bărcuța gonflabilă, iar iubitul și prietenii mei de pe vas s-au întors pe prosoape, la soare. Au alergat toți la marginea vasului abia când au auzit plescăitul produs de saltul meu (i-aș zice mai degrabă cădere, dar am stat ceva să calculez unghiul în care să aterizez ca să nu mă lovesc de lanțul ancorelor sau de bărcuță, așa că o să-i spun, totuși, salt).
După saltul meu, s-a produs un fenomen foarte interesant: iubitul și prietenii mei, care până atunci nu avuseseră curajul să sară, au sărit și ei. Nu eram prima persoană care sărise: înaintea mea se aruncaseră în apă, de-a dreptul spectaculos, câțiva practicanți de sporturi acvatice. Eu eram doar prima persoană non-atletică, non-curajoasă, absolut terifiată, care se aruncase de pe vârful vasului nostru în apă. Mai târziu, unul dintre prietenii mei mi-a spus ”Băi, să știi că n-aș fi avut curaj niciodată să mă arunc în apă de-acolo. Dar apoi te-am văzut pe tine. Și m-am gândit că dacă tu poți, pot și eu.”
Atunci mi-am amintit de o postare amuzantă, de pe blogul culinar al unei fete, în care povestea că îi fusese frică să facă clafoutis (nu vă lasați păcăliți de rezonanța nefericită, nu e o boală cu transmitere sexuală, ci un desert cu cireșe). Apoi a văzut pe Facebook că până și eu gătisem acea prăjitură și a prins curaj. Dacă tu poți, pot și eu.
Lunile care au precedat lansarea noului meu site s-au asemănat, într-un fel, cu momentul din vara lui 2016, când stăteam în vârful provei acelui vas, în Grecia, și mă pregăteam să sar.
De data asta nu-mi mai era teamă de ancore masive din metal, ci de faptul că nu mai știam să scriu, după o pauză atât de lungă. Mi-era teamă că mi-am pierdut vocea, că nu voi mai reuși să povestesc la fel de viu poveștile pe care le trăisem sau pe care le auzisem, că îi voi dezamăgi pe cei care odată mă citiseră cu bucurie. Apropiații și familia m-au încurajat cu scrisul ani și luni în șir, cu răbdare și dragoste, până când, la fel ca prietenii mei din Grecia, au obosit, s-au plictisit și au renunțat.
Eram gata să renunț și eu, recunosc. M-am întrebat atunci ce mă face să vreau să-mi expun (iar) experiențele personale în fața unor străini? De ce să mă vulnerabilizez (iar) așa? De ce să mă arunc în gol, când s-ar putea să cad și să mă rănesc?
Apoi mi-am dat seama că cele mai intime experiențe personale sunt și cele mai universale. Și că asta s-ar putea să fie menirea mea (una dintre ele, cel puțin, o alta este să vă asigur că puteți face clafoutis chiar dacă aveți o mână ruptă și strabism). Să vă arăt că dacă eu pot, puteți și voi. Să treceți peste depresii, peste frustrări, peste complexe, peste momente penibile, peste dezamăgiri, peste conflicte, peste rușine, peste pierdere, peste eșec, peste teamă. Să găsiți curajul, încrederea, bucuria, optimismul, autenticitatea, onestitatea, deschiderea, înțelegerea, liniștea și succesul (orice ar însemna el pentru voi).
Să vă povestesc despre toate acele momente îngrozitoare și absolut minunate care îmi/ne compun existența. Să vă asigur că prin orice ați trece, oricât de greu, nu sunteți singuri, și nu e sfârșitul (dacă nu cumva sunteți bolnavi în stadiu terminal ai unei maladii rare, care nu există în compendiile medicale pentru că medicii nu s-au pus încă de acord asupra unei denumiri).
Așa că iată-ne aici, în vara lui 2017, la ”prova” site-ului meu. Am ținut degetul încleștat pe tasta Publish până când toți prietenii mei s-au plictisit. Dar, într-un final, am apăsat-o și m-am ”aruncat” într-o nouă aventură. Tot ce pot face este să fiu foarte curajoasă și să sper că mă veți urmați și voi.
15 Comentarii
Maria
Ce comparatie plastica si interesanta! Eu cred ca nimeni nu s-a plictisit sa te sustina si sa te astepte ,mai degraba si-au dat seama ca totul depinde doar de tine si tu singura iti poti da startul ,ceea ce s-a si intamplat cand a sosit secunda …
Inoza
Ahahaha, Maria, nu stii cat m-au incurajat bietii mei prieteni luni in sir, fara rezultat. Dar sigur, ai dreptate, nu cred ca s-au plictisit, ci mai degraba s-au resemnat. Si da, totul a depins doar de mine, de-aici si intarzierea. Dar, vorba cuiva, nu mai stiu cine, all in divine timing. 🙂
Cristina
Te inteleg atat de bine:) ma regasesc de la bucatareala (cand ma apuc de o ciorba zici ca merg la razboi) pana la scris (si eu imi doresc sa scriu si ma apuca o anxietate de performanta in fata dorintei); la un moment dat aveam impresia ca nu stiam despre ce sa scriu pentru ca nu mai stiam cine sunt; si ce suflet sa pun eu in cuvinte daca eu nu stiu unde imi e sufletul? dar daca tu poti….
Inoza
Cristina, spot on cu anxietatea si cu dilemele de identitate! Numai cine n-a scris nu stie despre ce vorbesti. Curaj! Curajul nu inseamna absenta fricii, ci decizia de a face ceea ce iti doresti, in pofida fricii. Asa ca scrie si fa ciorbe like there’s no tomorrow. Eu am incredere in tine! 😉
Lena
Bine ai revenit!
Uite, si mie mi-a luat mult sa-mi adun curajul sa scriu prima data, si culmea, primul comentariu la un articol de al tau, (desi te-am tot citit) si care sa nu sune nici prea prea nici foarte foarte banal, dar daca tu poti, pot si eu! 🙂
Inoza
Elena, yaaay, ma bucur ca te-ai alaturat discutiei. 😀 Si te mai astept! 😉
Margeluta
Si mie imi este tare dor de scris, dar ceva ma opreste de fiecare data cand vreau sa revin pe blog. Cred ca faza cu vulnerabilitatea e cea care imi tot impiedica elanul… Anyway, welcome back! I’ve missed you! 😉
Inoza
Atunci găsește altă platformă pentru a scrie, ar fi mare păcat să renunți, mai ales îți lipsește. Cât despre vulnerabilitate, cred că e una dintre cele mai curajoase lucruri de care putem da dovada. 🙂 Bine te-am regăsit, draga mea!
Oana
Bine ai revenit, Ina!
Te voi citi ca pe-un prieten vechi caruia i se intampla cele mai dubioase faze, I have that lucky star too, desi nu mai citesc bloguri like before. M-am mutat pe Hipstagram nowadays.
Spor la scriitura!
Semnat: Oana, bestiacreata fosta Montecore86
Inoza
Bine te-am regăsit, Oana! ^_^
Știu ce zici cu blogurile, deci apreciez cu atât mai mult faptul că mă citești în continuare. O să încerc să make it worth your while. 😀
Amazing pics pe Insta, tocmai ți-am dat follow. 🙂
Te îmbrățișez,
Ina
Trixie
Stii de cate ori am dat refresh pe vechiul blog si tot aparea postul ala cu “asa ceva trebuie incercat macar o data in viata” (citez din memorie)? Ma bucur mult, imi place enorm cum scrii, esti foarte haioasa! Bine c-ai revenit!
Inoza
Haha, ai o memorie excelentă, Trixie! :)) Îți mulțumesc pentru răbdare, pentru numeroasele refresh-uri și pentru apreciere și sper să te amuzi în continuare. 🙂
Adelina
Hei, mă bucur că ai revenit! 🙂 Te citesc de mulți ani, încă de la primele însemnări. Într-o vreme îți mai lăsam comentarii (sunt fosta raggio :), apoi au apărut copiii și am renunțat treptat să mai citesc multe bloguri. Al tău însă îmi place mult și am tot dat refresh, sperând că ai mai scris ceva. Aștept cu nerăbdare următoarele însemnări. Cu drag!
Inoza
Adelina, ce mă bucur că mi-ai scris! 😀 Te țin minte după username – erau câțiva oameni care mereu îmi înseninau zilele cu comentariile și tu erai printre ei. Felicitări pentru copii (God, I feel old!) și sunt tare bucuroasă că îți plac, în continuare, textele mele. 🙂 Te îmbrățișez (chiar dacă virtual) cu drag!
Mihaela
Multumim pentru ce ai impartasit cu noi. Am reluat primele tale postari, ce frumos scrii. Iti trimit ganduri bune