În vara lui 2016 stăteam în vârful provei unui catamaran, în Grecia, și mă pregăteam să sar.

În apă, un tip aștepta să imortalizeze triumfătorul moment cu un GoPro. O prietenă mă încuraja dintr-o bărcuță gonflabilă, la câțiva metri de vas: ”Hai, Ina, nu te mai gândi! Sari!”. În spatele meu, pe punte, iubitul meu și un cuplu de prieteni îmi făceau galerie, pe jumătate mirați, pe jumătate amuzați de puseul meu de curaj.

Aș fi vrut să renunț și să mă întorc pe punte, recunosc, doar că, odată urcată, mi-era frică să cobor de acolo (știu, dețin cam puțini neuroni pentru o roșcată). Nu aveam, așadar, altă opțiune decât să sar. Mă uitam la cei 3 metri care mă despărțeau de apă și nu mă speria atât contactul cu ea sau adâncimea ei (avea, cu siguranță, câțiva zeci de metri, eram în mijlocul Mării Egee), ci posibilitatea să mă lovesc de lanțurile celor două ancore care străjuiau vârful bărcii. Sau, în funcție de bafta personală, să mă izbesc de bărcuța care era ancorată în față.

Nu știu cât am stat așa, cu picioarele tremurânde, strângând în mână bara de fier. Nici măcar nu știu ce m-a determinat să-i dau drumul. Tot ce știu e că atunci când, într-un final am sărit, nimeni nu m-a văzut. Tipul cu GoPro-ul se plictisise să mai aștepte și devenise un punct în zare, călare pe paddleboard-ul lui. Prietena mea se îndepărtase cu bărcuța gonflabilă, iar iubitul și prietenii mei de pe vas s-au întors pe prosoape, la soare. Au alergat toți la marginea vasului abia când au auzit plescăitul produs de saltul meu (i-aș zice mai degrabă cădere, dar am stat ceva să calculez unghiul în care să aterizez ca să nu mă lovesc de lanțul ancorelor sau de bărcuță, așa că o să-i spun, totuși, salt).

După saltul meu, s-a produs un fenomen foarte interesant: iubitul și prietenii mei, care până atunci nu avuseseră curajul să sară, au sărit și ei. Nu eram prima persoană care sărise: înaintea mea se aruncaseră în apă, de-a dreptul spectaculos, câțiva practicanți de sporturi acvatice. Eu eram doar prima persoană non-atletică, non-curajoasă, absolut terifiată, care se aruncase de pe vârful vasului nostru în apă. Mai târziu, unul dintre prietenii mei mi-a spus ”Băi, să știi că n-aș fi avut curaj niciodată să mă arunc în apă de-acolo. Dar apoi te-am văzut pe tine. Și m-am gândit că dacă tu poți, pot și eu.”

Atunci mi-am amintit de o postare amuzantă, de pe blogul culinar al unei fete, în care povestea că îi fusese frică să facă clafoutis (nu vă lasați păcăliți de rezonanța nefericită, nu e o boală cu transmitere sexuală, ci un desert cu cireșe). Apoi a văzut pe Facebook că până și eu gătisem acea prăjitură și a prins curaj. Dacă tu poți, pot și eu.

Lunile care au precedat lansarea noului meu site s-au asemănat, într-un fel, cu momentul din vara lui 2016, când stăteam în vârful provei acelui vas, în Grecia, și mă pregăteam să sar.

De data asta nu-mi mai era teamă de ancore masive din metal, ci de faptul că nu mai știam să scriu, după o pauză atât de lungă. Mi-era teamă că mi-am pierdut vocea, că nu voi mai reuși să povestesc la fel de viu poveștile pe care le trăisem sau pe care le auzisem, că îi voi dezamăgi pe cei care odată mă citiseră cu bucurie. Apropiații și familia m-au încurajat cu scrisul ani și luni în șir, cu răbdare și dragoste, până când, la fel ca prietenii mei din Grecia, au obosit, s-au plictisit și au renunțat.

Eram gata să renunț și eu, recunosc. M-am întrebat atunci ce mă face să vreau să-mi expun (iar) experiențele personale în fața unor străini? De ce să mă vulnerabilizez (iar) așa? De ce să mă arunc în gol, când s-ar putea să cad și să mă rănesc?

Apoi mi-am dat seama că cele mai intime experiențe personale sunt și cele mai universale. Și că asta s-ar putea să fie menirea mea (una dintre ele, cel puțin, o alta este să vă asigur că puteți face clafoutis chiar dacă aveți o mână ruptă și strabism). Să vă arăt că dacă eu pot, puteți și voi. Să treceți peste depresii, peste frustrări, peste complexe, peste momente penibile, peste dezamăgiri, peste conflicte, peste rușine, peste pierdere, peste eșec, peste teamă. Să găsiți curajul, încrederea, bucuria, optimismul, autenticitatea, onestitatea, deschiderea, înțelegerea, liniștea și succesul (orice ar însemna el pentru voi).

Să vă povestesc despre toate acele momente îngrozitoare și absolut minunate care îmi/ne compun existența. Să vă asigur că prin orice ați trece, oricât de greu, nu sunteți singuri, și nu e sfârșitul (dacă nu cumva sunteți bolnavi în stadiu terminal ai unei maladii rare, care nu există în compendiile medicale pentru că medicii nu s-au pus încă de acord asupra unei denumiri).

Așa că iată-ne aici, în vara lui 2017, la ”prova” site-ului meu. Am ținut degetul încleștat pe tasta Publish până când toți prietenii mei s-au plictisit. Dar, într-un final, am apăsat-o și m-am ”aruncat” într-o nouă aventură. Tot ce pot face este să fiu foarte curajoasă și să sper că mă veți urmați și voi.