Lumea are nevoie de Toni Morrison și de Sophie Kinsella, în egală măsură. Sau cel puțin asta e concluzia la care am ajuns recent.

***

Acum câțiva ani, când mi-am dat seama pentru prima dată că scrisul e tot ceea ce vreau să fac cu/în viața mea, am încercat să scriu primul meu roman. A fost o tentativă foarte ambițioasă de a introduce zeitățile din Antichitate într-un cadru modern (cam ce a făcut Neil Gaiman în ”American Gods”, dacă scoateți din ecuație genialitatea lui Gaiman), sortită, însă, de la început eșecului.

Mi-a luat un an și zeci de fișe de personaje și pagini de notițe să înțeleg de ce n-aș fi reușit niciodată să scriu romanul respectiv: pentru că pur și simplu nu-mi plăcea. Dacă mi-aș fi ascultat vocea interioară, aș fi scris, probabil, o combinație de Jane Austen și Lauren Weisberger/Sophie Kinsella/Helen Fielding. Dar eram o mică snoabă culturală care credea că pentru a fi valoroasă și a merita scrisă, o carte trebuia să abordeze o temă serioasă și să fie de înaltă calitate intelectuală (da, am râs în timp ce am scris ultimul rând).

La vremea respectivă le-aș fi pus pe Weisberger și pe Fielding în categoria ”plăceri vinovate”, sintagmă pe care, cu snobismul inerent vârstei de 20 și ceva de ani, o foloseam cu mândrie. În prezent am reacții alergice când aud pe cineva vorbind despre o ”plăcere vinovată”.

Știți că atunci când a apărut pentru prima dată (în ”The New York Times”, în 1890), sintagma ”guilty pleasure” a fost folosită pentru a descrie un bordel? Sigur, între timp, a devenit un epitet al culturii pop, prin care cineva descrie o carte/un film/o melodie care îi place și îl/o relaxează, dar nu îi stimulează intelectul (și, deci, e sub ”nivelul” lui/ei).

Utilizarea acestei noțiuni mi se pare un amestec jenant de autogratulare și de superioritate. Pentru că, nu-i așa, gusturile tale sunt clar elevate – de fapt, partea de ”vinovăție” chiar asta vrea să sugereze: că aparții elitelor intelectuale. Așa că mărturisești că a urmări un episod din ”Suits” e plăcerea ta vinovată, lăsând să se înțeleagă că îți petreci restul timpului uitându-te la filmele lui Panahi și citind Márquez.

Mi-a luat ceva timp să accept că, dacă o să scriu vreodată un roman, nu va fi, cu siguranță, următoarea ”Pastorală americană” (și nu doar pentru că nu am talentul lui Roth). Abia anul trecut, însă, am înțeles și de ce scriitorii nu trebuie să fie monștrii sacri ca să fie valoroși (și, implicit, de ce nu toate romanele trebuie să fie capodopere ca să merite scrise).

V-am mai recomandat (în articolul ”Relaxare cu buget zero”) podcast-ul lui Elizabeth Gilbert, Magic Lessons, în care scriitoarea vorbește cu artiști care au blocaje creative (majoritatea frici, de fapt), încercând să îi ajute să le depășească.

Ei bine, în episodul 1 al sezonului 2, Elizabeth vorbește cu Jo, o britanică ce și-a dorit încă de mică să scrie comedie și romane amuzante și care a ajuns, paradoxal, să scrie un doctorat despre Holocaust și să-și petreacă viața lucrând în domeniul violenței împotriva femeilor.

”Oamenii cred că nu merită și că nu are valoare să faci ceva care e pur și simplu distractiv. (…) Trebuie să faci ceea ce te face să simți vie, ce te face să te luminezi. Așa o să le fii de folos celorlalți”, i-a explicat la un moment dat Elizabeth.

Apoi, la finalul discuției, scriitoarea i-a propus un exercițiu: să facă o listă cu 10 persoane creative din lume, a căror muncă i-a luminat viața și care sunt entertaineri 100%.

Am făcut și eu exercițiul respectiv, deși m-am oprit doar la primele 6 nume. Pe lista mea erau: Amy Sherman-Palladino, Richard Curtis, Ellen Degeneres, Tina Fey, Amy Poehler și Lily Singh.

Așa mi-am amintit că atunci când eram deprimată acum câțiva ani, nu-mi puneam un episod din ”The West Wing” și nici nu citeam Llosa sau Morrison să mă simt mai bine, ci mă uitam la un episod din ”Gilmore Girls”. Și episodul ăla îmi dădea o senzație de căldură și de bucurie și de liniște, chiar și numai pentru 40 de minute.

La fel, îmi aduc aminte câteva Crăciunuri când eram low, mă așezam să mă uit la ”Love Actually” (care e încă filmul meu preferat din toate timpurile) și în doar câteva minute zâmbeam cu gura până la urechi.

Și ori de câte ori am avut o zi proastă la job în ultimii ani, n-a existat o singură dată să mă uit la emisiunea lui Ellen sau la un video în care apăreau Tina Fey și Amy Poehler (sau, mai nou, la un vlog al lui Lily Singh) fără să mă simt instant mai bine.

Am încercat să-mi amintesc o singură situație în care o una dintre cărțile sau filmele pe care le venerez (și pe care le consider ”capodopere”, cu tot izul de naftalină al acestui termen) au avut efectul ăsta asupra mea. N-am reușit. Desigur, nu fiecare film/carte are rolul de a te amuza, de a-ți ridica moralul, de a-ți reaminti că lumea e un loc frumos și bun (dimpotrivă), dar tocmai în asta constă frumusețea varietății (da, îmi dau seama cât de clișeic sună, nu, nu îmi pasă).

Așa că acum, dacă urmăresc un serial sau citesc o carte care nu declanșează epifanii și nici nu aduce în discuție importante teme sociale, o fac liniștită, fără să mă grăbesc să îi atașez eticheta de ”plăcere vinovată”.

Și, poate că într-o zi bună zi, voi scrie și eu o carte care nu va lua niciun premiu prestigios și nu va declanșa epifanii nimănui, ci doar va binedispune o femeie care a avut o zi proastă la birou. Ina de acum câțiva ani ar fi fost îngrozită de perspectiva asta. Eu, una, abia aștept. 🙂

PS: Până la 1 septembrie o să postez pe blog lunea, miercurea și vinerea datorită unui proiect pe care îl aștept de vreo 10 ani (dar care, din păcate pentru blog, îmi ocupă tot timpul). Dacă îmi simțiți lipsa, ne citim zilnic pe pagina de Facebook a blogului, unde o să postez texte din arhivă sau poze/video-uri etc.

Vă mulțumesc pentru înțelegere și abia aștept să ne recitim zilnic! 🙂