Paradoxal, deși iubesc să fac oamenii să râdă, sunt relativ pesimistă. Abia când am aflat că am cancer am început să învăț lecția optimismului.

– Unde mergi?, m-a întrebat prietena mea, Roxana, când i-am spus că lipsesc de la birou la prânz.
– La medic, să-mi spună că n-am cancer, am râs eu.
– Doamne ferește!, a zis cu ochii mari de uimire.
– Păi asta sper și eu, să mă ferească. Fug, că mi-a venit Uberul. Vorbim după!

Am bravat în fața ei, dar adevărul e că mi-era foarte frică. Mai erau trei zile până la Crăciun și eu îmi făcusem o programare de urgență la dermatolog după ce am văzut, absolut întâmplător, un filmuleț pe Facebook.

În el se arăta cum cancerul de piele, rezervat de obicei persoanelor de vârsta a treia, apare mai nou și la tineri. Și erau prezentate, demonstrativ, câteva tumori. Printre ele am recunoscut, îngrozită, mica pată roz care-mi apăruse de câteva luni pe umăr.

M-am dus imediat la baie și m-am uitat în oglindă. Era posibil ca o pată atât de mică, care la lumina soarelui bătea în frumoase nuanțe perlate, să fie o nenorocită de tumoare?!

O să vă spun un mic secret. Un singur lucru e mai rău decât un pesimist, atunci când vine vorba de o boală: un pesimist care a văzut 13 sezoane din ”Grey’s Anatomy”. Eu, din nefericire, îndeplineam ambele criterii. Așa că n-am așteptat să ajung în fața unui specialist pentru a primi un diagnostic. Am decis, în baza tuturor cunoștințelor medicale dobândite de-a lungul anilor de la Shonda Rhimes (scenarista ”Grey’s Anatomy”, bineînțeles) că era cancer și că urma să mor.

Mă gândeam, deprimată, că era Crăciunul peste 3 zile. Și mai era și ziua mea luna următoare! Normal că nu mai aveam de gând s-o sărbătoresc! Ce să sărbătoresc? Faptul că celulele mele sunt anormale și se înmulțumesc necontrolat? Nu cred că au felicitări aniversare cu mesajul ăsta. Ca să nu mai zic nimic de vacanța în India din ianuarie, plănuită de un an. Namastay at home! Mda, era clar ca bună ziua. Urma să mor la 30 de ani fără să fi lăsat altceva în urmă decât întreținerea plătită și câinele hrănit. Stai, plătisem măcar întreținerea? Note to self: verifică dacă ai plătit întreținerea și dezactiveză-ți contul de Facebook. Aveam toate șansele ca, după ce dădeam colțul, vreun binevoitor să-mi scrie pe wall ”Îngerii aveau nevoie de ea, așa că au chemat-o la ei să le spună povești!”. Pentru genul ăsta de text, m-aș întoarce să-l bântui de dincolo de mormânt.

A doua zi, în pauza de prânz, eram în sala de așteptare a unei clinici private, sperând din tot sufletul că venisem degeaba și că Shonda Rhimes se înșela.

*

Doamna doctor Doina Tăbăcilă îmi aducea aminte de zâna bună din povești cu eleganța princiară, vocea liniștitoare și empatia ei. Sigur, în povești zâna cea bună îți aduce rochia pentru bal, nu îți dă vești medicale proaste. Dar asta a fost nevoită să facă zâna mea cu halat alb: mi-a explicat, folosind cuvinte alese cu grijă, că pata de pe umăr era, într-adevăr, o formă de cancer de piele și că trebuia operată cât mai repede.

Am făcut ceea ce ar face orice femeie matură și cu bun-simț în acel context: am început să plâng ca o fetiță de 3 ani. Biata doctoriță și-a petrecut următoarele minute liniștindu-mă și explicându-mi, răbdătoare, fiecare etapă a procesului prin care urma să trec. Mi-a recomandat apoi un chirurg plastician pentru operație și nu m-a lăsat să ies din cabinet până nu s-a asigurat că eram ok, deși probabil depășisem cu mult timpul care-mi fusese alocat.

Credeam că o să vizualizez cele mai negre scenarii în drumul înapoi spre birou. În schimb, creierul meu a făcut un lucru de care nu credeam că este în stare: a început să vadă fiecare aspect pozitiv al situației.

Ok, deci aveam cancer – DAR era cea mai comună formă, care făcea metastaze rar!
Trebuia să mă operez   – DAR nu aveam nevoie de o grefă de piele!
Mai era și cicatricea…  – DAR aveam, în sfârșit, scuza perfectă să-mi fac un tatuaj!
Și mersul la oncolog    – DAR doar pentru controale de rutină!
Riscam să apară iar     – DAR urma să merg regulat la control, puteam să-l depistez!

*

În ianuarie, la o zi după ce am împlinit 31 de ani, am fost să mă consulte chirurgul plastician care urma să mă opereze. Când i-am arătat micuța tumoare, și-a chemat toți rezidenții să o vadă. Se pare că eram un caz rar la vârsta mea.

Pesimista din mine s-a speriat puțin. Noroc cu optimista care mi-a amintit că toată viața am visat, în secret, să fiu într-un top Under 20/30/40/something. Acum eram. Sigur, nimeni nu vrea să ajungă în topuri pe motive că sunt excepții medicale, dar uneori trebuie să te mulțumești cu ce ți se dă.

Spre diferență de empatica doamnă Tăbăcilă, chirurgul a fost cât se poate de tranșant (see what I did there?). Mi-a vorbit despre caracterul urgent al operației, despre dimensiunile inciziei, și despre faptul că nu era nevoie de o grefă de piele și apoi m-a condus, grăbit, afară din cabinet.

Pe holul secției de chirurgie plastică îl așteptau, resemnați, oameni desfigurați de tumori sau pacienți bandajați pe obraji, nas sau pe urechi. Mi s-a strâns inima privindu-i.

Pentru prima dată, poate în multe luni, m-am simțit incredibil de norocoasă. Și, din motive pe care nu le înțelegeam prea bine, optimistă. Sigur, diagnosticul meu nu suna foarte prietenos (aș fi preferat oricând să am urticarie sau zona Zoster), dar venisem la medic la timp. Și da, o să-mi petrec restul vieții îngrijorându-mă că o să-mi apară din nou o tumoare (aparent, șansele sunt destul de mari). Dar am o viață întreagă înainte, în care să mă îngrijorez. Să fi fost un accident faptul că am văzut filmulețul ăla pe Facebook? Poate, dacă credeți în accidente. Sau poate a fost un wake-up call, trimis de o entitate superioară? Sigur, dacă credeți în entități superioare și wake-up call-uri. Eu cred că a fost o mare șansă. Și nu aveam de gând s-o ratez.

*

Când îți trece razant un glonț pe la urechi, vezi dintr-o dată, cu claritate, lucrurile cu adevărat importante (mă rog, o să am toată viața o cicatrice pe umăr care îmi amintește că glonțul n-a trecut chiar razant). Cancerul mi-a luat bucuria de a sta la soare relaxată și m-a făcut să-mi adaug în calendar controale regulate la dermatolog, chirurg și oncolog. Tot cancerul, însă, m-a făcut să aud, după mult timp, vocea optimismului și mi-a dat imboldul de care aveam nevoie să schimb lucrurile care nu mă făceau fericită. La o lună după operație, mi-am dat demisia, mi-am cumpărat un nou domeniu și m-am reapucat să scriu pe blog.

Dacă ați ajuns cu lectura până aici, vreau să vă rog ceva. Mergeți imediat la dermatolog dacă vă apar pete suspecte pe piele sau dacă aveți alunițe care își schimba culoarea, dimensiunea sau care sângerează. Nu toate tipurile de cancer de piele sunt non-agresive, iar datele pentru țara noastră sunt sumbre. 80% dintre românii diagnosticați cu melanom malign mai trăiesc maximum 5 ani de la depistarea lui, pentru că dermatologii descoperă prea târziu tumoarea. Sănătatea și viața voastră sunt prea prețioase ca să vă bazați pe faptul că o să fiți excepția.