Credem deseori despre persoanele care suferă de depresie că sunt slabe. Lipsite de voință. De rezistență. Demne de compasiune, nicidecum de respect. Sper ca după lectura acestui text să vedeți lucrurile (și) dintr-o altă perspectivă.

***

Mergeam într-o seară cu un șofer al unei aplicații și am început să vorbim. Rețeta e mereu aceeași: eu sunt amabilă, ei sunt plictisiți și dornici de conversație, așa că uneori ajungem la discuții interesante.

În seara respectivă am început să vorbim despre stres, apoi despre anxietate și depresie. Dacă stresul și anxietatea mai erau, după părerea domnului șofer, probleme ”reale”, la depresie a râs binedispus.

”Asta cu depresia e o glumă, domnișoară. Nu există nu pot! Există nu vreau. Oamenii ăștia care sunt deprimați nu vor să fie bine, nu au voință. Sunt slabi! Eu de ce n-am făcut depresie niciodată, că doar nu mi-a mers mereu bine în viață? Vă zic eu: pentru că sunt puternic!”.

Nu era prima dată când auzeam placa asta cu cei deprimați care ”nu vor” suficient de mult să fie bine. Sau lauda de tipul: ”Eu nu am avut niciodată depresie pentru că am un psihic puternic”.

Am zâmbit și m-am uitat pe aplicație. Două minute până la destinație. Aș fi putut să-i povestesc despre înotătorul olimpic Michael Phelps sau despre astronautul Buzz Aldrin, două dintre sutele de persoane publice care au vorbit deschis despre lupta lor cu depresia. Și, cu siguranță, persoane care nu sunt văzute drept ”slabe”. Dimpotrivă. Unul a câștigat 28 de medalii olimpice. Celălalt e al doilea om care a pășit pe Lună. Profilul lor nu se prea ”pupă” cu imaginea pe care o avem despre depresie și oameni deprimați, nu-i așa?

Mi-am dat seama însă că 2 minute sunt prea puțin să-i demitizez unui om credința despre sine și despre lume. Dar că sunt suficient să mă calmez și să nu ajung iritată la destinație. Am ales varianta B. Revin acum cu ce aș fi vrut să-i spun domnului șofer, poate ajută pe cineva.

Acum trei ani, familia mea a trecut prin cel mai negru moment din istorie ei. Fratele meu a fost implicat într-un accident oribil și a fost la un pas de moarte. Cât timp a fost în comă, doctorii ne-au pregătit pentru ce era mai rău. Șansele de supraviețuire erau minime. Iar dacă supraviețuia, ni s-a spus să ne așteptăm la ce e mai rău.

A fost pentru prima dată când mi-am văzut părinții complet pierduți. Paralizați de durere. Tata, care mi s-a părut mereu un colos, pe care am crezut că mă pot baza în caz de orice, s-a făcut tot mai mic și s-a retras în durerea lui. Mama plângea mult și avea nevoie de ajutor să ia cele mai simple decizii. Surorile mele erau și ele pierdute.

Cât despre mine, traversam atunci o depresie urâtă, accentuată de lipsa de direcție profesională și de relația toxică în care mă aflam. Toată familia era îngrijorată în legătură cu mine pentru că vedeau cum mă pierd pe zi ce trece mai tare într-un labirint de tristețe și inerție.

Știți cine a preluat frâiele familiei în acea situație debilitantă emoțional? Cine a vorbit cu medicii, cu asistentele și infirmierele? Cine a ținut la curent prietenii și oamenii dragi? Cine a citit tot ce putea citi despre fiecare diagnostic primit și apoi a pus întrebări peste întrebări medicilor? Cine a făcut cu schimbul, stând de ”gardă” în salon? Cine s-a asigurat că mama nu o ia razna? Cine a fost liantul unei familii orbite de spaimă? Eu. Nu am fost singura care a făcut toate astea, am avut constant sprijinul întregii familii. Dar am fost, cred, cea mai lucidă și stăpână pe situație.

M-am gândit ulterior, când totul s-a terminat cu bine, cum am reușit să fiu așa puternică? Eu, care sufeream de depresie și care abia făceam față unei zile banale? Eu, pe care toată familia o considera fragilă și delicată? Mi-a luat ceva timp să găsesc răspunsul, dar cred că am făcut-o.

Cei din familia mea au reacționat așa cum reacționează oricine e aruncat într-o situație tragică și lipsită de sens: s-au pierdut cu firea, au căzut pradă disperării fără de margini, au fost copleșiți de o durere cumplită.

Eu știam cum e să trăiești în fiecare zi cu disperare și cu un gol interior. Nu spun că nu m-a speriat, că nu m-a durut sau că nu m-a copleșit situația respectivă. Nu spun că n-am plâns. Spun doar că dintre toți, eu eram cea mai pregătită pentru un astfel de moment. Cea care știa cum e să te trezești în fiecare dimineață, să nu mai vrei să exiști, și, totuși, să te ridici din pat.

Pentru că iată un lucru pe care nimeni nu îl spune despre depresie. Sau nu suficient de des:

Depresia necesită o forță incredibilă.

Puține afecțiuni presupun să te trezești în fiecare zi, să te lupți cu niște monștri nevăzuți (fie ei Disperarea, Neputința, Teama, Rușinea sau Deznădejdea), să te culci epuizat și a doua zi să o iei de la capăt. Și tot așa, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună. În cazurile grave, chiar an după an.

Dacă la asta adăugăm faptul că depresia este încă considerată ”rușinoasă” (de ceeee?) și că cei care suferă o fac deseori în tăcere, pe ascuns, obținem tabloul unui chin greu de imaginat.

Să treci printr-un episod depresiv major, să duci această suferință pe picioare fără să te gândești să-ți pui capăt zilelor, mi se pare o dovadă de mare forță interioară. Nu îi judec și nici nu-i consider slabi pe cei care aleg altă cale, pentru că nu știu cât au suferit înainte să ia acea decizie.

Un alt lucru pe care nu îl prea auzim despre depresie:

Nu faci depresie pentru că ești slab. O faci pentru că ai fost puternic prea mult timp.

O terapeută mi-a spus odată că sufăr de sindromul ”Pot, pot, poc!”. Nu e, bineînțeles, un sindrom real. A denumit așa situația în care cineva crede că poate să facă și să ia asupra lui prea multe (”eu pot, eu pot!”) până ajunge, inevitabil, la implozie (”poc!”).

Episodul depresiv despre care vă povesteam mai sus n-a venit din senin. A venit după câțiva ani în care am lucrat pentru un șef tiranic și abuziv, am fost într-o relație toxică și am avut parte de un șir de probleme de sănătate (printre care o problemă gastrointestinală pe fond nervos, cancer de piele și o operație fără acordul meu).

N-am făcut terapie, n-am cerut ajutor, nu m-am plâns (exagerat de mult). Am continuat, pur și simplu, să mă trezesc în fiecare zi și să pun un picior în fața altuia, crezând că pot să le duc pe toate. Și am putut. Până într-o zi, când am făcut ”poc!”.

Sigur, aici vorbesc despre depresia exogenă, tipul de depresie cel mai des întâlnit, care este declanșată de stres, de evenimente negative, traumatice sau dificile din viață. Celălalt tip de depresie, cea endogenă, are cauze ereditare și biologice.

Revenind însă la impresia generală despre depresie, cum că ar fi un moft al celor slabi, lipsiți de voință. Mi-e foarte clar că oricine crede așa ceva nu a suferit de depresie și nici nu cunoaște pe cineva care suferă. Pentru că iată, un alt secret:

Depresia presupune curaj

Nu știu dacă ați citit sau ați văzut ”Harry Potter”. E povestea unui băiat vrăjitor care, alături de prietenii lui, reușește să învingă cel mai malefic vrăjitor al tuturor timpurilor, Voldemort (sper ca fanii să nu mă urască pentru acest rezumat nefericit :D).

Ei bine, singurele făpturi de care Harry Potter se temea erau Dementorii, paznicii închisorii vrăjitorilor. Nu Voldemort, vrăjitorul malefic, care îl putea ucide pe loc, nu alți vrăjitori ucigași, ci Dementorii. Pentru că aceștia îi ”absorbeau” emoțiile bune și amintirile frumoase și îl aruncau într-o stare de disperare, tristețe și gol emoțional.

J.K.Rowling, scriitoarea ”Harry Potter”, a suferit de depresie în timp ce scria cartea și a povestit ulterior că Dementorii sunt reprezentarea fictivă a depresiei; cele mai înfricoșătoare și mai lipsite de milă creaturi pe care și le-a putut imagina.

Iar Harry are nevoie de tot curajul atunci când se confruntă cu ei. La fel cum, în viața reală, persoanele care se luptă cu depresia au nevoie de tot curajul să nu se dea bătuți.

Oamenii care suferă de depresie sunt multe lucruri: nefericiți, obosiți, apatici, lipsiți de speranță. Gândiți-vă de două ori înainte să spuneți despre ei că sunt slabi. Și vă doresc ca niciodată să nu aflați cât de puternici sunt, cu adevărat.

***

Acest articol este susținut de Janssen în cadrul campaniei ”Să Învingem Depresia”. Această campanie își dorește să crească gradul de conștientizare asupra dificultății gestionării diverselor tipuri de depresie, inclusiv tulburarea depresivă majoră.

Pe durata vieții, 1 din 4 persoane va fi afectată personal de probleme de sănătate mintală, precum depresia.

Campania ”Să Învingem Depresia” este inițiată de Janssen, cu sprijinul COPAC (Coaliția Organizațiilor Pacienților cu Afecțiuni Cronice din România).