Ieri s-a împlinit o lună de când mi-am relansat blogul. Au fost 30 de zile frumoase (și grele, nu vă mint) în care am învățat (sau, mai degrabă, mi-am reamintit) niște adevăruri atât de evidente încât sunt, paradoxal, ușor de ignorat.

Pe 15 iunie, la 10 seara, stăteam în pat cu iubitul meu, fiecare cu laptopul în brațe, într-o atmosfera atât de tensionată, de ziceai că vindeam acțiuni de milioane de dolari pe Wall Street (până și Lily înlemnise între noi, cuprinsă de solemnitatea momentului).

În jumătate de oră urma să-mi relansez blogul, după 2 ani de la ultima postare și vreo 3-4 ani de când scrisesem cât de cât consecvent. Cu toate emoțiile mele, seara aia s-a dovedit cel mai frumos Revelion pe care l-ai trăit vreodată. Spun ”Revelion” pentru că am primit zeci de mesaje și telefoane și comentarii cu urări și felicitări care mi-au umplut inima, dar și pentru că simțeam că am trecut nu doar într-un nou an, ci într-o nouă epocă.

Sărbătoresc această primă lună alături de voi împărtășindu-vă lecțiile pe care mi le-am însușit în acest interval (promit să nu revin cu lecții după fiecare lună, o să mai fac un articol similar doar la 1 an).

Ascultă-ți instinctul

Nu am nicio strategie în spatele articolelor pe care le scriu (așa se explică și de ce am ajuns să povestesc despre cancer, vizita la proctolog, acnee și o operație într-un spital public într-un interval de nici 3 săptămâni, probabil spre disperarea unora dintre voi, cărora le cer, pe această cale, scuze), ci mă bazez strict pe instinct. Pe ce cred că v-ar ajuta pe unii/unele dintre voi, pe ce mi s-a părut mie amuzant, util sau interesant.

Acum câteva săptămâni începusem un articol despre un ritual al meu zilnic, când a venit la mine sora mea, Yvonna, să mă întrebe la ce lucrez. I-am zis și n-a părut deloc impresionată. ”Meh, am mai citit despre asta. Altă idee n-ai?”, m-a întrebat. ”Nu.” Vreo câteva secunde m-am gândit cu ce aș putea să înlocuiesc articolul respectiv, dar chiar n-aveam altă idee. Instinctul îmi spusese să-l scriu, așa că nu puteam decât să-l termin. Era într-adevăr un articol lung (4 pagini de Word!), pe o temă nu foarte catchy, dar m-am gândit că dacă îl citesc câțiva zeci de oameni și aplică informațiile din el 2-3 tot e un câștig. Articolul acela era ”Micul ritual care mi-a schimbat viața (și care ți-o poate schimba și ție)” și, până în momentul redactării acestui text fusese citit de 25.103 oameni.

Cifrele nu contează

Aș minți să spun că nu-mi doresc ca textele mele să ajungă la cât mai mulți oameni, pentru că investesc multă muncă și mult suflet în ele și îmi doresc ca ceea ce scriu să ajute sau măcar să binedispună lumea.

Ceea ce am descoperit însă în ultima lună e că cifrele (fie ele număr de like-uri sau număr de cititori) pălesc pe lângă mesaje de la femei care m-au anunțat că articolul despre cancer le-a convins să meargă la dermatolog (printre care și o mamă cu 3 copii), mesaje de la cititoare care îmi spun că articolul despre acnee le-a făcut să se simtă normale, un mesaj de la o fostă colegă de facultate care merge și ea acum la esteticiana mea, mesaje în care fete și femei fantastice îmi spui că se uită la filmele, citesc cărțile sau folosesc aplicațiile pe care le recomand sau că își încep ziua cu un zâmbet citind articolele mele.

Cât despre articolul cu Morning Pages, reacțiile au fost absolut incredibile. Nu cred că există zi în care cineva să nu-mi scrie să-mi spună că Morning Pages îi ajută cu anxietatea, îi ajută să treacă peste traume sau chiar să vină cu idei noi de proiecte. Dacă acum o lună cineva m-ar fi întrebat cum m-aș simți dacă aș primi mii de like-uri la un articol, aș fi zis că aș fi în culmea fericirii. Abia alaltăieri am descoperit că articolul despre Morning Pages are peste 7000 de like-uri. Sigur, m-am bucurat (ok, mai mult am fost surprinsă), dar nu se compară cu bucuria la fiecare comentariu sau mesaj în care cineva îmi mulțumea sau îmi spunea cum îl/o ajută, concret, practica asta.

Cele mai personale povești sunt și cele mai universale

Când am scris despre diagnosticarea cu cancer de piele sau despre lupta cu acneea sau chiar despre mutarea în noul apartament, eram convinsă că nimeni nu a trecut exact prin aceleași experiențe ca mine și am avut dreptate.

Multe femei au trecut însă prin experiențe similare și au simțit exact aceleași emoții ca mine, fie că era vorba despre teamă, rușine, disperare sau bucurie. Cu cât o poveste e mai personală, cu atât se recunosc în ea mai mulți oameni pentru că are la bază emoțiile noastre, care sunt universale.

Vulnerabilitatea te face mai puternic, nu mai slab

În perioada în care sufeream de acnee și mă machiam dimineața înainte să se trezească vreun iubit, n-aș fi recunoscut asta față de nimeni în afară de mama și surorile mele. Nici unei prietene nu cred că i-aș fi povestit, de frică să nu râdă de cât de caraghioasă sau irațională eram.

Când am decis să scriu despre acnee (în speranța că experiența mea poate ajuta pe cineva), am decis să fiu complet sinceră. ”Puterea” textului meu se baza în totalitate pe cât de autentică eram, inclusiv povestind despre momentele mele de rușine, frică și neacceptare.

Sigur, nu știam cum vor reacționa oamenii la textul meu, ce vor crede sau ce vor spune. Și asta a presupus să îmi asum emoțiile, în loc să le ascund sau să fug de ele. Pentru că asta face vulnerabilitatea: te învață cum să-ți ”reglezi” emoțiile și cum să te accepți așa cum ești. Ceea ce, în timp, veți descoperi, te face mai puternic.

Inspirația și motivația nu există

Am blogul ăsta de aproape 11 ani și în tot intervalul ăsta n-am scris niciodată pe el în fiecare zi, timp de o lună. Asta până acum.

Dacă vă întrebați de unde am găsit inspirație să scriu zilnic, o să vă spun că inspirația nu există. În loc să stau să aștept să mă lovească o idee genială din neant, am început să fac liste cu idei de articole, să citesc alte bloguri sau să mă gândesc ce experiențe de viață de-ale mele le-ar fi utile și altora. Pentru că, vorba lui Picasso, inspirația există, dar trebuie să te găsească muncind.

Cât despre motivație, nici ea nu cred că există (pregătesc un articol în curând pe tema asta). Care a fost ”motivația” mea? Persoanele care s-au abonat la newsletter-ul zilnic. Faptul că am semnat textul e-mailului cu ”ne recitim mâine” m-a responsabilizat față de ele. Efectiv, n-am vrut să se trezească, să-și facă o cafea și să descopere că n-au nimic de citit pe Inoza. Nu știu dacă o să reușesc să scriu în același ritm mereu, dar sunt mândră că am reușit să o fac, în premieră pentru mine, timp de o lună.

Ne recitim mâine! 😉