Mereu m-am întrebat care e senzația pe care o simte cineva care se aruncă de pe un pod, legat de o coardă elastică. Sau cum e atunci când sari din avion, cu parașuta în spate. Ieri am aflat, în sfârșit, răspunsul.

***

Pentru prima dată, am văzut cum arată o emisiune live din carul de emisie, the place where all the magic happens. Pentru cei care n-au văzut niciodată un car de emisie (categorie din care făceam și eu parte până ieri), e vorba de un tir plin cu ecrane, butoane și oameni care strigă în microfoane și unii la alții, cam ca în scenele cu Wall Street din filme.

– Cât are tease-ul?

–  Încă 10 secunde până intrăm live! 9, 8, 7, 6…

– Lărgește cadrul! Mută camera 2!

– Spune-i să iasă din cadru!!

M-am făcut mică pe scaunul care mi-a fost indicat și am încercat să nu încurc lumea și/sau respir prea zgomotos. Deși nu aveam absolut niciun rol în realizarea respectivei ediții, simțeam cum îmi bubuiau urechile de la adrenalină.

La un moment dat, a început să sune un telefon fix. Deși era la câțiva centimetri de mine, m-am uitat plină de speranță în jur, în ideea că cineva se va sesiza și va răspunde. Oamenii au continuat însă să strige imperturbabili în căști (”Când intră beta?”, ”Două minute până la promo!!”, ”Schimbă burtiera!”) și, după alte câteva secunde de țârâit enervant, care păreau să se lungească la infinit, am ridicat receptorul.

– Alo? Bună ziua!

La celălalt capăt al receptorului s-a lăsat o liniște profundă. Evident, cineva nu se aștepta la un salut atât de ceremonios.

– Ăăăă…carul de emisie?!, m-a întrebat o voce incredulă de bărbat.

– Mda…Îhî.

– Spune-i, te rog, lui Costin că beta cu Alegria și-a schimbat denumirea și e cu ”prez”, că n-a încăput mai mult în [insert here denumire pe care n-am înțeles-o] .

Costin-beta-Alegria-prez. Costin-beta-Alegria-prez. Costin-beta-Alegria-prez. Am repetat cuvintele de câteva ori în cap ca pe o poezie.

– Ok.

– Bine, mersi!

Am continuat să repet incantația Costin-beta-Alegria-prez, Costin-beta-Alegria-prez, Costin-beta-Alegria-prez, Costin-beta-Alegria-prez, de teamă să n-o uit, până am transformat-o în costinbetaalegriaprez, o chestie care nu mai avea niciun sens. La primul moment de relativă liniște, m-am aventurat timid:

– Ăăăă, este vreun Costin aici?

Un domn s-a întors prompt cu fața:

– Eu sunt!

În creierul meu s-a dezlanțuit debandada: Costinbetaalegriaprez, costinbetaalegriaprez, costinbetaalegriaprez, costinbetaalegriaprez.

– Um, Costin, a sunat cineva care m-a rugat să-ți transmit că…betaalegriaprez…beta cu….alegriaprez…Alegria…și-a schimbat denumirea în…prez.

– Ok, mersi!

M-am prăvălit la loc pe scaun, lividă de la efortul de a fi transmis mesajul, la fel ca mesagerii romani de odinioară (da, sunt mult mai talentată la comparații hiperbolice decât la capitolul memorie bună).

Din fericire, există un Dumnezeu și ieri i-a fost milă de mine, pentru că respectivul telefon n-a mai țârâit a doua oară. Cu toate acestea, am ajuns acasă epuizată psihic, fără să fi făcut, efectiv, nimic. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi peste câteva zile, când mă voi întoarce în car, de data aceasta cu treabă.

Să pregătiți popcorn când mai intrați pe aici, se anunță un sezon ofertant pentru jurnalul lui Bridget. 🙂