În Sliding Doors, Gwyneth Paltrow e concediată, pleacă supărată acasă, prinde metroul chiar când se închid ușile și, odată ajunsă în apartament, descoperă că soțul o înșală. De aici, viața ei se schimbă fundamental. Filmul prezintă însă și un univers paralel, în care Gwyneth pierde metroul și nu află niciodată despre infidelitatea soțului.

Mereu m-am întrebat cum ar fi arătat viața mea dacă, la fel ca în aceasă comedie ușurică din anii 90, aș fi prins toate acele metrouri pe care le-am pierdut de-a lungul timpului. Sau dacă, dimpotrivă, nu m-aș fi urcat în atâtea altele. Și, recent, am aflat.

***

Căutam acum câteva săptămâni pe email adresa unei persoane căreia știam sigur că îi scrisesem la un moment dat. După săpături intense fără niciun rezultat, m-a lovit un gând: E pe cealaltă adresă! Cealaltă adresă este, de fapt, adresa mea „oficială“, cea pe care o am și în CV și pe care, la plecarea de la ultimul job, le-o trimisesem ca dată de contact tuturor colegilor, colaboratorilor și oamenilor din PR.

Din motive care îmi scapă complet, nu-mi mai verificasem această cealaltă adresă de mai bine de un an de zile, iar când am deschis-o, am avut un moment de mini-șoc. 876 de e-mailuri necitite, cele mai vechi de un an, cele mai noi de câteva zile.

Timp de câteva ore, cât le-am citit, mi-a trecut prin fața ochilor tot anul 2014 – ceea ce am făcut și ceea ce aș fi putut face, oamenii pe care i-aș fi putut cunoaște, lucrurile pe care aș fi putut să le văd, locurile în care aș fi putut merge. Erau acolo invitații la evenimente wow (la care îmi dorisem în secret să fiu invitată, dar nu mă supărasem când am văzut că n-am fost, având în vedere că activitatea mea pe blog e, eufemistic spus, minimală), propuneri de proiecte și colaborări, invitații la filme, piese de teatru, lansări de carte, propuneri de interviuri, dar și cereri de ajutor sau mailuri de salut care rămăseseră, toate, fără răspuns.

Și, chestia care mi-a lăsat cel mai amar gust, o invitație la un interviu pentru singurul job pe care mi-l dorisem anul trecut. Îmi scriseseră bieții oameni de două ori, și în primăvară și în toamnă. Cine ar fi putut bănui că un candidat nu-și verifică tocmai adresa de email din CV?!

Era, pare-mi-se, un poet sau un scriitor britanic care a spus că cele mai triste cuvinte din lume sunt „ar fi putut fi“. Nu știu dacă e adevărat și habar n-am cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi văzut la timp măcar câteva zeci din cele 876 de emailuri, mai ales emailul în care eram anunțată de job-ul pe care mi-l doream.

Pe de altă parte, astăzi am programul la care visam anul trecut. Pot să dorm la amiază în fiecare zi, colaborez cu oameni pe care mi-i aleg eu și îmi iau vacanță când vreau. Așa că, poate, tot răul (dacă a existat unul) a fost spre bine. Sigur, acum îmi verific zilnic cealaltă adresă. Și, bineînțeles, prietenii mei apreciază mereu astfel de episoade din viața mea niciodată plictisitoare. Pentru că, așa cum spunea un personaj din filmul de la care am început acest text, „Being friends with you certainly makes the wait for the next episode of Seinfeld much easier to bear.“