Toată lumea cred că a gafat, la un moment dat, în carieră. Până nu ați făcut însă avansuri sexuale unui șef (din cauză unor litere inversate!) sau până nu ați sunat, într-o emisiune TV live, o persoană greșită, cred că mai durează până să mă detronați.

Dacă sunteți la început de carieră, sper ca acest text să vă ajute să vă relaxați, iar dacă sunteți pe baricade de ceva timp, dar aveți o săptămână grea, vreau să vă asigur că nu puteți s-o dați în bară mai rău decât mine (aproape) orice ați face.

***

O să încep cu o poveste care nu este, teoretic, o gafă, dar care o să vă ajute să înțelegeți de ce sunt comparată deseori cu Bridget Jones și în ce fel de Ligă a Gafelor, Bâlbelor și Greșelilor activez.

Suntem în toamna lui 2013. Sunt editorul celui mai citit site de femei din România și mi se oferă, temporar, un job de scenarist TV la una dintre cele mai cunoscute emisiuni de divertisment din țară (una dintre scenariste intrase în concediu de maternitate).

Am acceptat job-ul pentru că presupunea să ies foarte mult din zona mea de confort și era o provocare. Ca să înțelegeți cât de mare a fost provocarea imaginați-vă un pinguin parașutat în Savană (acel pinguin eram eu, în caz că nu v-ați prins).

La primele ședințe de sumar aveam tot timpul cu mine o agendă pe care scriam într-o frenezie. Reporterii, producătoarea și moderatorul emisiunii mă bănuiau, probabil, de exces de zel. Ce notam eu, în realitate, în acea agendă? Tot ce nu înțelegeam din ce discutau ei, adică 3 cuvinte din 5.

Îmi notam termeni de televiziune pe care nu-i cunoșteam (ca ”tease”, ”beta” sau ”head”), dar și numele unor vedete de care n-auzisem în viața mea (ca să înțelegeți ironia până la capăt, eram un scenarist de televiziune care nu se mai uita la televizor de vreo 8 ani).

Strategia mea era simplă: urma ca seara, acasă, să caut termenii tehnici și numele vedetelor și a doua zi să mă prezint în redacție informată, în loc să întreb în stânga și în dreapta și să par neprofesionistă. Zis și făcut.

Totul a funcționat ca uns până într-o zi când, la ședința de sumar, cineva a anunțat că urmează să facem un material despre ”Negro Doi” (pronunțat ”Nigro Doi”). L-am căutat seara acasă, dar fără succes. Toate rezultatele pe care mi le afișa Google se refereau la termenul peiorativ din limba engleză (”negrotei”).

Am încercat și alte variante: ”Negro 2”, ”Negro Two”, ”Negro Doi cântăreț”, ”Negro Doi cântăreț România”, ”Negro Two actor”, ”Negro Two actor România”, ”Negro Doi vedetă” etc. În disperare de cauză, am încercat și varianta greșită ”Niggro”. Nu vreți să știți ce am găsit. Absolut nimic nu îmi folosea, însă.

A doua zi, la ședință, iar discuții despre Negro Doi și reportajul cu el. Negro Doi în sus, Negro Doi în jos. Eu zâmbeam enigmatic, ca Mona Lisa, și dădeam din cap ca și cum aș fi fost perfect la zi cu viața lui Negro Doi. Ca și cum cu o seară înainte aș fi fost la un suc cu Negro Doi și am fi discutat chestii numai de noi știute. Cred însă că aia a fost ziua în care am început să transpir pe interior.

Seara, acasă, mi-am reluat saga căutărilor lui Negro Doi. La finalul serii citisem nenumărate materiale despre abolirea sclaviei în America și despre Ku Klux Klan și ascultasem tot felul de melodii rap obscure, dar habar n-aveam cine era Negro Doi și ce căuta în România.

Au mai trecut așa vreo 2 zile, la finalul cărora eram atât de epuizată de căutarea lui Negro Doi, încât eram gata să merg la un coleg, să-i mărturisesc că habar n-am cine e omul ăsta despre care trebuia să scriu și să-i cer ajutor.

Sfintei Rita (patroana cauzelor imposibile și, deci, sfânta mea preferată) i s-a făcut milă de mine însă, pentru că, într-o dimineață am văzut scris pe un whiteboard numele care îmi dăduse atâtea bătăi de cap și mi-a picat vălul ignoranței de pe ochi. Știți ce scria pe nenorocitul ăla de whiteboard??? Nick Rădoi. Nick Ră-doi. Misteriosul ”Negro Doi”, pe care îl căutasem pe toate site-urile de hip-hop și istorie a sclaviei din lume era, de fapt, Nick Rădoi, un milionar român plecat în America. Acum înțelegeți de ce Bridget Jones e mic copil pe lângă mine?!?

O altă gafă pe care am făcut-o, tot în perioada respectivă, a fost atunci când producătoarea mi-a cerut să sun în timpul emisiunii live pe cineva și să-l pun în legătură directă cu moderatorul, fără să mai vorbesc cu el în prealabil.

Carul de emisie în timpul unei emisiuni live este un loc înfricoșător pentru cineva care nu face bine față presiunii (am mai povestit despre prima mea experiență în articolul ”Cum se vede o emisiune TV live din carul de emisie”). Vă spun asta ca să înțelegeți cum a fost posibil ce a urmat.

În jurul meu se strigau lucuri și toată lumea era agitată, așa că abia atunci când am auzit vocea de la celălalt capăt al telefonului în direct, în emisie, am realizat că formasem numărul greșit. Am închis apelul înainte ca persoana respectivă, care părea trezită din somn, să realizeze că e în direct la televizor (sau ca prezentatorul emisiunii să-și dea seama că vorbea cu un om obișnuit, deranjat în timp ce își făcea siesta) și le-am spus celor din jur că s-a întrerupt legătura și că o să formez din nou. Ceea ce am făcut, de altfel, cu degete transpirate și tremurând.

Alina, dacă citești asta, să știi că aia a fost prima și singura dată când am pus pe cineva greșit în direct. Also, ești producătoarea mea preferată (ok, ești și singura pe care am cunoscut-o vreodată, dar îmi mențin spusele).

Dar de departe cea mai savuroasă gafă din istoria mea profesională a avut loc în toamna lui 2015. Lucram de câteva luni ca game writer pentru o companie care producea un joc de mobil, când am aflat că urma să am un nou șef.

Tipul nu doar că lucrase la zeci de jocuri legendare și era autorul unui manual de Game Writing folosit peste tot în lume, dar fusese și nominalizat la două premii BAFTA (Oscarurile britanice), unul pentru un serial BBC și al doilea pentru un joc video. Vă imaginați, deci, venerația și groaza absolută cu care l-am întâmpinat.

Spre ușurarea mea, în ciuda CV-ului impresionant, britanicul era extrem de simpatic, relaxat și foarte prietenos. Ne-am înțeles bine din prima, aveam același simț al umorului, am învățat enorm de multe lucruri de la el în lunile în care am colaborat și a fost un privilegiu și o plăcere să lucrez cu el.

Dar relația noastră a avut de depășit un mic hop, chiar în prima săptămână de colaborare, când m-a rugat să-i trimit un email în care să-l pun la curent cu situația jocului și mă întrebase dacă vreau să ieșim într-o seară la o bere să povestim mai multe.

Am scris un răspuns extrem de organizat și detaliat, în care am aruncat, discret, toate cuvintele posh din engleza britanică pe care le știam, într-o încercare de a compensa la capitolul experiență zero și de a-i arăta omului, totuși, că eram deșteaptă, creativă și aveam potențial.

La final i-am spus că mă întâlnesc bucuroasă cu el să povestim mai multe și am încheiat, într-o notă modestă, dar prietenoasă (speram eu): ”This is all very new to me, but I’m a fast learner, so please bare with me and I promise to make your efforts worthwhile.” Cu alte cuvinte, că eram inexperimentată, dar învățam repede și dacă avea răbdare cu mine, urma să-i răsplătesc eforturile (fiind foarte bună în munca mea, evident).

Deși eram în aceeași clădire, i-a luat vreo câteva ore să-mi răspundă. Mailul lui avea, cred, 3 rânduri. În primul îmi mulțumea foarte mult pentru informațiile prețioase și detaliate pe care i le oferisem. În al doilea stabilea o ședință pentru a doua zi. Iar în al treilea, început cu ”Also” (de asemenea), mă informa, în stilul lui britanic, perfect politicos și demn, că ”bare with me” (scris ”b-a-r-e”) ”would mean an invitation to undress”. Spus pe șleau, că i-am propus contacte carnale, adăugând, nu-i așa, că ”învăț repede” și că ”o să-i răsplăteasc eforturile”. ”The word you were looking for, I’m sure, was «bear», written «b-e-a-r»”, a încheiat el, elegant, explicația.

Nu știu dacă ați văzut vreodată un om care să se transforme instant din alb în roșu. Ei bine, dacă m-ați fi pus, în momentul în care am citit respectivul email, lângă o sfeclă fiartă, ați fi avut probleme să ne deosebiți. Am început să zic, ca un fel de mantră: ”Nununununununununuuuuuu!”, până când colegele de birou m-au întrebat, mirate, ce pățisem. Bineînțeles, au râs în hohote când au aflat, în timp ce eu muream în chinurile rușinii.

Am încercat să-i răspund cât mai repede posibil (mi se părea că fiecare minut care trecea era un cui în sicriul meu profesional), dar abia după vreo 20-30 de minute am reușit să obțin mixul perfect între un email relaxat, profesionist și amuzant (eram orice, mai puțin relaxată și amuzată). Mi-a răspuns ”It’s all good”, cu un smiley face. Am ieșit, până la urmă, la acea bere, dar nu singuri. Bănuiesc că n-o să aflu niciodată de ce, ahahahaha.

***

Acestea sunt câteva dintre cele mai memorabile gafe pe care le-am făcut, dar mai am multe altele pe care o să le citiți abia în memoriile mele. În speranța că v-ați amuzat azi, vă rog să-mi întoarceți favoarea și să-mi povestiți în comentarii câteva dintre cele mai mari gafe pe care le-ați făcut voi. Cu excepția cazului în care, bineînțeles, sunteți cu toții perfecți și n-ați gafat niciodată. Caz în care vă pot învăța cum s-o faceți, în schimbul unui onorariu modest, la primul curs despre ”Gafe, Bâlbe și Greșeli” din România (și poate din lume). 😀