Am fost aseară la spectacolul ”Regele moare” la Teatrul Național din București, cu așteptarea că voi vedea un spectacol emoționant și magistral jucat. M-am înșelat. Am fost martora a trei spectacole, unul mai greu de dus decât celălalt.

***

”Regele moare”, după piesa omonimă de Eugène Ionesco și regizat de Andrei și Andreea Grosu, se joacă la TNB de 5 ani. Și totuși, abia aseară am reușit să-l văd.

Sunt convinsă însă că lipsa mea de organizare mi-a adus un mare privilegiu: acela de a-l vedea pe scenă pe domnul Victor Rebengiuc mai asumat și mai onest ca niciodată. Nu cred că domnia sa a mințit vreodată pe scenă, dar ce face în acest rol, cu câteva luni înainte de a împlini 90 de ani, e tulburător de dureros și de personal.

”Regele moare” este rezultatul obsesiei față de moarte a dramaturgului Eugène Ionesco, care a mărturisit că a scris pe această temă pentru a-și exprima teama și umilința de a muri:

”Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta îmi pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim”.

Primul spectacol

Primul spectacol pe care l-am văzut aseară a fost cel de pe scenă, despre marea întâlnire finală a regelui Bérenger (Victor Rebengiuc).

Înconjurat de prima sa soție, Regina Marguerite (Mariana Mihuț), a doua sa soție, Regina Marie (Ana Ciontea), un doctor-astrolog (Șerban Pavlu), servitoarea Juliette (Florentina Țilea) și de un guard (Richard Bovnoczki), regele se trezește din somn pentru a afla că mai are de trăit doar o oră și jumătate (durata spectacolului din acel moment până la final).

Începe un parcurs emoțional labirintic al Regelui, care trece de la neacceptare la furie, de la revoltă și groază la tocmeală, de la agonie, la nostalgie și joie de vivre și, în cele din urmă, la resemnarea finală.

Fiecare dintre cele șase personaje are un rol bine definit față de moarte. Regele, firește, este cel care trebuie să se confrunte cu ea. Regina Marie este singura care nu acceptă realitatea și se încăpățânează să spere. Cei trei servitori sunt încă tineri și, deși au regrete față de dispariția suveranului lor, au o atitudine relativ pragmatică față de moarte, cu care nu trebuie să se confrunte încă personal. Cât despre regina Marguerite, ea e personajul care mi-a sfâșiat inima.

Regina Marguerite (Mariana Mihuț)

În spatele unei măști de răceală, stăpânire de sine și obsesie pentru protocol, Marguerite suferă mai mult decât oricine față de pierderea celui iubit. Dar își sacrifică durerea și o sigilează ermetic în spatele unei aparențe de impasibilitate, ca un ultim cadou pentru regele pe care l-a iubit toată viața. Își refuză sieși dreptul la suferință și la manifestarea acesteia pentru a rămâne stânca de care știe că regele are nevoie pentru a face acest ultim pas.

Al doilea spectacol

Acest sacrificiu profund, dar abia perceptibil pentru ceilalți, m-a făcut să mă gândesc la mama mea. Și la multe dăți în care, pentru a fi alături de unul dintre copiii ei, care trecea printr-un moment dureros, s-a dedublat, păstrându-și toate temerile și lacrimile în interior, în timp ce în exterior afișa calmul de care celălalt avea nevoie. Nu cred că a păcălit vreodată pe nimeni în această ipostază, dar n-a încetat să joace acest rol. Pentru că așa faci când iubești pe cineva: iei toată durerea asupra ta.

La rândul ei, sufrageria ușor ponosită, dar odinioară elegantă de pe scenă, m-a dus cu gândul la sufragerie bunicilor și la cea a părinților, depozitare ale obiectelor acumulate într-o viață de om.

Când am simțit un junghi în piept, am realizat cât de subtil te pune spectacolul față în față cu mortalitatea celor dragi și cu propria ta mortalitate. Fără să îți dai seama, la un moment dat te dedublezi: un tu privește jocul de pe scenă, iar un alt tu trăiește o experiență terifiantă și extrem de personală în scaunul sălii de teatru.

Al treilea spectacol

Oricât ai vrea să te concentrezi la zbaterile regelui Bérenger sau la spectacolul care se joacă în interiorul tău (în paralel cu cel de pe scenă), un al treilea spectacol se insinuează subtil în conștiința ta.

Conștientizarea că Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc, parteneri de scenă, dar și de viață, trăiesc sub ochii noștri un simulacru de final pe care vor ajunge să-l trăiască dureros de real în curând.

Când vezi grația, iubirea și armonia lor de pe scenă și ești conștient de longevitatea și armonia lor în afara ei, nu poți decât să fii recunoscător că avem un astfel de cuplu drept exemplu.

În 2014 am avut șansa să îl văd pe domnul Rebengiuc, în timpul unui spectacol-lectură pe care l-a jucat într-o garsonieră, în cadrul Homefest (am urmărit spectacolul de pe podea, la picioarele scaunului său).

Am scris atunci pe Facebook despre această experiență:

”La final, s-a fâstâcit în fața aplauzelor, a căror intensitate a domolit-o cu gesturi modeste din mâini.

Cineva l-a întrebat când îl mai putem vedea la teatru. A răspuns simplu:

”Soția mea nu se simte prea bine și în ultima vreme am jucat mereu împreună, așa că…”.

Domnul Rebengiuc, după spectacolul-lectură din cadrul Homefest 2014 (eu sunt cea din dreapta, care îl privește vrăjită)

Mi-am adus aminte aseară de acel moment și de acel răspuns și m-am simțit extrem de norocoasă că am reușit să-i văd împreună. I-am aplaudat la final, cu lacrimi în ochi, până m-au durut palmele, cu teama că poate va fi ultima dată când voi fi capabilă să fac asta.

Nu știu când se va mai juca spectacolul, dar dacă aveți șansa să-l vedeți, nu o ratați. Pentru mine, deși regele Bérenger moare, Victor Rebengiuc va rămâne nemuritor.

Sursă foto spectacol: TNB