Penultimul film și ultima piesă de teatru pe care le-am văzut în 2022 au avut personaje și povești complet diferite, dar miezul identic: nevoia vitală a femeilor de a-și povesti abuzurile și de a obține dreptate. Oricât de puțină ar fi sau oricât de târziu ar veni ea.

***

Am auzit de ”Promising Young Woman” în 2021, când a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original (fusese nominalizat la 5 categorii, inclusiv cel mai bun film, cel mai bun regizor și cea mai bună actriță). Nu știu de ce, dar mi-a scăpat complet de pe radar până luna trecută, când l-am văzut pe Netflix.

”Promising Young Woman” e descris ca ”rape revenge thriller”, dar nu este niciunul dintre lucrurile astea (poate puțin thriller).

Ceea ce deosebește filmul de multe alte ”revenge thrillers” este că regizoarea Emerald Fennell (actrița care a jucat-o pe tânăra Camilla Parker-Bowles în ”The Crown”) nu se axează pe pedepsirea abuzatorului, ci pe trauma victimei (și mai ales cea a victimelor colaterale) abuzului.

Vă recomand să îl urmăriți, ca mine, fără să vedeți trailerul sau să citiți sinopsisul sau review-urile. Am intrat în poveste fără nicio așteptare și am încheiat-o în lacrimi.

Adevărul e că nu mai știu ultimul film la care am plâns, dar ăsta a apăsat toate ”butoanele” care mă activează: nedreptate, misoginism, violența sexuală împotriva femeilor, traumă. Și, nu în ultimul rând, prietenia dintre femei care depășește toate obstacolele, inclusiv moartea.

Cât despre ultima piesă de teatru văzută anul trecut, ”E adevărat, e adevărat, e adevărat” (regia Alexandru Mâzgăreanu, teatrul Act), deși aici știam povestea în amănunt, m-am trezit din nou cu lacrimi în ochi la finalul ei.

”E adevărat, e adevărat, e adevărat” este povestea procesului de viol din 1612 intentat de către pictorița Artemisia Gentileschi lui Agostino Tassi.

Spectacolul a fost pus în scenă pentru prima dată în 2018, de către compania britanică Breach Theatre și este la prima montare din România.

Iată ce spune regizorul Mâzgăreanu despre spectacol, pe pagina teatrului Act:

„La începutul anului 1612, Artemisia Gentileschi îl acuză de viol pe profesorul său de perspectivă, pictorul Agostino Tassi.

Pe durata celor șapte luni de proces, tot ea, în calitate de victimă, este supusă altor abuzuri, în încercarea justiției de a descoperi adevărul.

Timp de șapte luni de zile, Artemisia a afirmat neîncetat, în ciuda tuturor presiunilor atât fizice, cât și psihice, că tot ce spune este adevărat!

Strigătul ei se face auzit astăzi, la mai bine de 400 de ani, prin vocea a trei actrițe minunate: Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea și Emilia Bebu.

Patru secole mai târziu, Artemisia ne vorbește pe scena Teatrului ACT despre abuz, nedreptate, artă și, nu în ultimul rând, despre puterea eliberatoare a adevărului.

Spectacolul ne provoacă spre reflecție și ne pune în situația de a ne întreba: oare cât de mult s-a schimbat percepția asupra femeii în 400 de ani?”

La cât de greu de dus este povestea Artemisiei (și la cât de relevantă rămâne, din păcate, patru secole mai târziu) mi se pare un artificiu extrem de inteligent faptul că toate rolurile sunt jucate de femei (respectiv Mihaela Teleoacă, Florentina Țilea și Emilia Bebu, toate trei perfecte în rolurile lor).

Artemisia obține un fel de dreptate (o să vedeți dacă mergeți să vedeți spectacolul de ce spun ”un fel de”), dar adevărata dreptate și-o face singură, devenind cea mai cunoscută pictoriță a epocii ei nu *în pofida* abuzului pe care l-a suferit, ci spunându-și povestea prin intermediul artei ei.

Și așa am ajuns la titlul acestui text, ”Până când căprioara va învăța să scrie, toate poveștile vor ridica în slăvi vânătorul”. Este, de fapt, o adaptare a unui proverb african (”Până când leul va învăța să scrie, toate poveștile vor ridica în slăvi vânătorul”) la care m-am gândit mult în ultimele luni.

Vedeți voi, eu am învățat să scriu. Mi-am scris povestea, iar acum ”vânătorul” vrea să mă reducă la tăcere. Uneori nu e suficient să-ți spui povestea. Ai nevoie și de curajul de a continua să lupți pentru dreptate, oricât de greu sau de înspăimântător ar fi. Dar despre toate astea, cu altă ocazie, promit. 🙂

Până atunci, uitați-vă (dacă nu ați făcut-o deja) la ”Promising Young Woman” și mergeți să vedeți ”E adevărat, e adevărat, e adevărat”, la teatrul Act.

Și credeți femeile când vă spun povestea lor. E adevărată, e adevărată, e adevărată!

Foto main: Laura Makrabesku, una dintre fotografele mele (suprarealiste) preferate.