Am văzut aseară, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, „Povestea prințesei deocheate”, în regia domnului Silviu Purcărete.

Spectacolul a primit 3 premii Uniter (inclusiv pentru cel mai bun spectacol de teatru al anului, în 2019) și merită, cu prisosință, toate elogiile care i s-au adus.

***

”Seigen, starețul unui templu, se îndrăgostește de tânărul său discipol, Shiragiku. Fiind condamnați la o viață de iubire imposibilă, preotul și ucenicul său hotărăsc să se sinucidă. Tânărul moare, preotul supraviețuiește. Șaptesprezece ani mai târziu, când Prințesa Sakura vine la templu pentru a se călugări, Seigen recunoaște în ea reîncarnarea feminină a lui Shiragiku și se îndrăgostește din nou.”

Acesta este sinopsis-ul piesei de teatru kabuki „Povestea prințesei deocheate”, scrisă în 1817 de Tsuruya Namboku al IV-lea.

Teatrul kabuki, unul dintre cele mai importante stiluri de teatru japonez, a devenit faimos pentru rafinamentul său vizual, dar și pentru scenele sale erotice. Pentru că spectatorii ajungeau deseori să se încăiereze din cauza actrițelor, femeilor li s-a interzis să joace în spectacolele kabuki și au fost înlocuite de bărbați.

Foto: Sebastian Marcovici

Silviu Purcărete a luat această piesă kabuki și a adaptat-o într-un spectacol modern, european și profund…purcăretian. Poate că textul și regulile sunt cele ale unui spectacol kabuki, dar tot ceea ce face această piesă remarcabilă sunt viziunea, stilul și ironia domnului Purcărete.

Povestea Printesei Deocheate from Teatrul National RADU STANCA on Vimeo.

„Povestea prințesei deocheate” e ca o prăjitură mille-feuille: sunt 1000 de straturi perfect suprapuse care creează un deliciu vizual.

O avem pe Ofelia Popii care, din punctul meu de vedere, este cea mai bună actriță din România în momentul ăsta. A luat și un premiul Uniter pentru cea mai bună actriță pentru rolul din acest spectacol, dar admirația mea pentru ea nu se bazează pe acest lucru.

Foto: Dragoș Dumitru

Am văzut-o jucând în 3 spectacole (și de 3 ori în Faust, dar asta e altă poveste) și în toate are o autenticitate magnetică și, efectiv, ”fură” scena când apare. Sper că sibienii sunt conștienți de cât de norocoși sunt să o aibă. 🙂

Avem, apoi, inversarea rolurilor. Specific tradiției kabuki, rolurile de femei sunt interpretate de bărbați. Bineînțeles că domnul Purcărete merge și mai departe și le dă bărbaților roluri de femei. Iar comicul care rezultă de aici este irezistibil pentru spectatori.

Foto: Paul Baila

Mai avem spargerea celui de-al patrulea zid (bariera imaginară care desparte actorii de spectatori), folosită atât pentru efectul comic, cât și ca tehnică avangardistă. Avem un soi de narator, care se adresează direct publicului, dar și o mică ”orchestră” care realizează efectele sonore în timp real, sub ochii publicului. Din nou, efectul comic este garantat.

Există apoi, diferite tipuri de ironie și autoironie în textul domnului Purcărete, inclusiv un ”Foaie verde castravete/Noi jucăm în Purcărete, măăăăi!” cântată la un moment dat de actori.

Și avem o scenografie impecabilă, realizată de Dragoș Buhagiar, recompensată și ea cu un premiu Uniter.

Foto: Sebastian Marcovici

Obsesie, dragoste, reîncarnare, crime, răzbunare. „Povestea prințesei deocheate” are toate premizele pentru o tragedie. Văzută prin ochii domnului Purcărete, însă, devine un nesfârșit teritoriu de joacă și o ocazie de a medita asupra diferențelor și asemănărilor dintre cultura japoneză și cea europeană.

Merită să vizitați Sibiul pentru multe motive: oamenii, arhitectura și un molcom dolce far niente care mă molipsește de fiecare dată când sunt aici. Dar dacă tot veniți, faceți-o fie la FITS, fie în timpul stagiunii și acordați-vă bucuria de a vedea unul dintre spectacolele domnului Purcărete.

Foto: Sebastian Marcovici

După aseară, „Povestea prințesei deocheate” a urcat pentru mine direct în top 5 spectacole de teatru preferate din România. ”Metamorfoze” și ”Faust”, ambele în regia domnului Purcărete, erau deja acolo.

Credit foto main: Sebastian Marcovici