Există o singură instanță în care, atunci când auzi o altă femeie povestind despre hărțuire, agresiune sexuală sau viol, să te ridici și să spui: ”Mie nu mi s-a întâmplat cu X/Y/Z”. Tu știi care e?

***

Aseară, la gala unor premii, o femeie a mărturisit pe scenă că a avut nevoie de ani de psihoterapie pentru a se vindeca de hărțuirea sexuală a bărbaților din industria în care lucrează.

Vorbim despre o industrie unde femeile sunt văzute mai mult ca obiecte de decor sau sexuale și în care individe mult mai celebre, bogate sau puternice decât ea au fost agresate sexual sau violate.

Pe scenă, cu ea, era toată echipa proiectului care a făcut-o celebră, acum 20 de ani. Cum au reacționat la mărturisirea ei? Prezentatorul galei a întrerupt-o cu ”Aplauze pentru asta!”, iar un bărbat a făcut o glumiță.

Când a venit rândul unei alte femei de pe scenă să vorbească, a spus, politicos, că îi pare ”rău” să audă povestea ”atât de tristă” a colegei ei, dar că ei nu i s-a întâmplat asta, încercând apoi (bănuiesc eu) să detensioneze atmosfera cu o glumiță.

Putea să se oprească la ”îmi pare rău”. Putea să-și felicite colega pentru curajul de a-și spune povestea, chiar și după 20 de ani de tăcere. Dar nu, ea a ales să minimizeze drama colegei ei, făcând o glumiță și ducând în derizoriu o mărturisire făcută cu vocea sugrumată de emoție.

Probabil situația asta m-a înfuriat cu atât mai mult, cu cât fix ieri am citit povestea unei femei care mi-a strâns carnea pe mine.

Am văzut-o în podcastul lui Glennon Doyle și mi-a plăcut foarte mult cum a vorbit, chiar dacă nu mai auzisem de ea. Așa că am căutat să văd cine este Chanel Miller.

Pe scurt, în 2015, Chanel a fost violată de Brock Allen Turner, un student de la Stanford, în timp ce era inconștientă. Norocul ei a fost că alți 2 studenți au surprins scena, l-au prins pe violator în timp ce încerca să fugă, și au chemat poliția.

Deși au existat martori oculari, deși Chanel a ajuns inconștientă la spital, deși avea toate urmele agresiunii sexuale pe corp, deși, deși, deși, deși, deși, deși, deși…violatorul ei a pledat ”nevinovat”. Iar pe 2 iunie 2016 a fost condamnat la 6 luni de închisoare (a ieșit după 3, pentru bună purtare).

Înțelegeți în ce lume greșită trăim? O lume în care o femeie care are martori și dovezi fizice ajunge să nu fie crezută, pentru că un bărbat (repet, surprins în timp ce o viola, ea fiind inconștientă) a susținut că ea a vrut contactul sexual și că i-a ”plăcut”.

Ce șanse are să fie crezută, atunci, o femeie care a fost agresată sau hărțuită într-o cămăruță infectă dintr-un teatru, fără ca nimeni să treacă pe acolo? Sau una care primește zilnic avansuri nedorite din partea unui șef, dar care nu-și permite să-și piardă locul de munca? Sau alta care a acceptat, poate, să meargă acasă la un bărbat fără să consimtă, însă, ulterior la un contact sexual?

Apropo de Chanel, în ziua în care Brock Allen Turner a fost condamnat, aceasta i-a cerut permisiunea judecătorului de a citi în instanță o scrisoare pe care i-a scris-o agresorului ei. Începe așa:

”You don’t know me, but you’ve been inside me, and that’s why we’re here today.”

A doua zi după anunțarea sentinței, scrisoarea respectivă a fost publicată pe BuzzFeed și a devenit virală, fiind citită de 11 milioane de oameni în doar 4 zile.

Nimeni nu i-a știut, însă, numele lui Chanel, ea fiind numită, generic, ”Emily Doe” în presă, pe toată durata procesului, pentru a-i proteja intimitatea.

În noiembrie 2019, Chanel și-a dezvăluit identitatea, publicând o carte despre trauma prin care a trecut, modul în care i-a impactat identitatea, familia, viitorul: ”Know My Name” (carte care a devenit bestseller și a câștigat premii).

Revenind însă la titlul acestui articol și la experiența mea cu ”Mie nu mi-a s-a întâmplat”.

Acum 4 ani am publicat pe acest blog un articol în care mi-am expus experiența cu un ginecolog care mi-a violat integritatea corporală, operându-mă fără acordul meu.

Cele mai dureroase comentarii n-au fost cele în care am fost acuzată că “vreau publicitate” sau că sunt proastă și că n-am înțeles situația. Nu. Cele mai dureroase și supărătoare comentarii au fost de la femei care, fără măcar să scrie acel politicos ”îmi pare rău să aud povestea ta atât de tristă”, au sărit să-mi anuleze experiența, povestind că lor nu li s-a întâmplat niciodată nicio neplăcere cu respectivul medic, că la ele totul a fost roz și perfect și că probabil am eu o problemă.

Știu că multe dintre acele comentarii au fost scrise de apropiați ai doctorului respectiv, pentru a mă discredita, dar sunt convinsă că au fost și femei reale care au ținut morțiș să-și prezinte varianta lor, cea ”adevărată”.

Atunci când o femeie povestește o traumă intimă prin care a trecut, cel mai de bun-simț lucru pe care poți să-l faci, dacă nu ești în stare s-o susții sau să-i apreciezi curajul, este să taci. Nu să-i trivializezi relatarea cu o glumiță. Nu să-i anulezi adevărul propriei experiențe cu experiența ta. Nu să o acuzi că vrea atenție sau bani.

Și, ca să închei ciclic, există o singură situație în care, atunci când auzi o altă femeie povestind despre hărțuire, agresiune sexuală sau viol, să te ridici și să spui: ”Mie nu mi s-a întâmplat cu X/Y/Z.

Dacă ești în sala de judecată și ți s-a cerut să depui mărturie. Sau dacă ești la o conferință de presă și ți se cere să îți împărtășești experiența ta. Sau dacă ești chemată la poliție să dai o declarație. Ați înțeles, sper: dacă cineva îți cere să declari, într-un CONTEXT OFICIAL, cu nume și prenume, ”Tu ce experiență ai avut cu X/Y/X?”.

Altfel, încetează să mai insulți cu ignoranța și micimea ta femeile din toată lumea care, poate, n-au avut norocul tău.

Ori de câte ori negi, minimizezi sau pui sub semnul îndoielii o femeie care împărtășește o traumă sexuală nu ești un exemplu rău de feministă. Ești un exemplu rău de femeie.