Ieri s-au împlinit fix doi ani de când doctorul Alexandru Filipescu m-a invitat să urc pe masa lui pentru un control, după care m-a anesteziat și a tăiat o bucățică din mine fără să-mi spună și fără acordul meu. Știu, sună a film românesc prost, dar din păcate pentru mine, s-a întâmplat în realitate.

Am ezitat mult înainte să public textul ăsta, dar am făcut-o din două motive. Unu: pentru a proteja alte femei de o experiență la fel de dureroasă și de umilitoare ca a mea. Și doi: pentru a vă aminti că, ori de câte ori sunteți victima unui abuz, aveți o singură datorie față de voi însevă: de a nu tăcea.

***

Luni, 21 martie 2016, ora 19:30

Stau de mai bine de o oră în sala de așteptare a clinicii de ginecologie Generis, deși aveam programare pentru ora 18:15. Am avut o zi lungă la birou și tot ce vreau e să se termine consultația cât mai repede, să merg acasă, să mănânc un sandviș cald și să mă uit la un serial. Ezit între un episod vechi din ”Friends” sau unul nou din ”Suits”, când o asistentă îmi strigă numele.

O jumătate de oră mai târziu sunt în stradă, speriată, cu un pansament însângerat între picioare și o durere surdă în pântece. O femeie mă ocolește grăbită pe trotuar, ferindu-și privirea. Îmi dau seama atunci că scot sunete de animal rănit. Mi-e rău, mă doare, vreau acasă. Încerc să introduc adresa în aplicația de taxi de mai multe ori, dar nu văd bine de lacrimi, iar mâinile îmi tremură prea tare.

Ca să înțelegeți cum am ajuns să plâng cu sughițuri pe stradă, în acea seară de martie, trebuie să derulez povestea cu 2 luni în urmă.

***

Ianuarie 2016

Îmi încep anul cum nu se poate mai bine – cu o hemoragie uterină. După o experiență nefericită cu singurul ginecolog pe care l-am găsit disponibil pe 3 ianuarie, îmi rog colegele de birou să-mi recomande pe cineva. O colegă îmi spune de ginecologul Alexandru Filipescu. Descopăr că respectivul medic are cabinetul pe Strada Polonă, foarte aproape de biroul nostru, așa că sun imediat să fac programare. Dacă aș fi stat doar 5 minute să-l caut pe Google, n-aș mai fi dat acel telefon în viața mea.

1 februarie 2016

Am programare la 17:15, ajung la 17:00, intru abia peste o oră. Doctorul Alexandru Filipescu e politicos, dar grăbit și obosit sau dezinteresat, nu-mi pot da seama. Mă simt ca pe o bandă rulantă dar am așteptat o oră, am nevoie de ajutor medical, asta este. La consult îmi spune că vede ”o rană mare și urâtă” pe col, care ”trebuie rezolvată cât mai repede”. Îmi face o ecografie și un Babeș-Papanicolau, plus recoltarea clasică, îmi prescrie niște pastile, apoi îmi spune să revin peste o săptămână, pentru rezultate.

La recepție, altă surpriză: la Generis nu se poate plăti cu cardul. Îi spun recepționerului că n-am la mine 500 de lei cash (nu mai țin minte suma exactă, oricum, peste 500), așa că îmi recomandă un bancomat din apropiere. Mă duc, mă întorc cu banii, îmi dă bonul. Pe el scrie doar 350 de lei. Întreb, curioasă, de ce. Îmi răspunde că pe bon e trecut doar costul consultației, pentru că analizele se fac în altă parte și nu-mi poate da bon pentru ele. Mai văd că, potrivit bonului fiscal, sunt doar a 6-a pacientă din ziua respectivă, deși e 18:30 seara și numai cât am stat eu acolo au ieșit și intrat în cabinet vreo 4 femei. Decid, însă, să nu mai comentez și aspectul ăsta.

8 februarie 2016

O săptămână mai târziu, sunt din nou la Generis. Aceeași întârziere de o oră și un pic până intru, același doctor Alexandru Filipescu grăbit și mecanic, același bon cu o altă sumă decât cea pe care am plătit-o. Bine măcar că rezultatul Babeș-Papanicolau e negativ. Doctorul Filipescu îmi mai prescrie niște pastile (pentru o infecție care mi-a apărut la analize) și-mi recomandă să revin după tratament pentru a face un test HPV. Îmi mai spune că, în funcție de rezultatul testului HPV, îmi va recomanda sau nu să fac o intervenție chirurgicală numită ERAD (electrorezecție cu ansă diatermică), prin care este excizat țesutul bolnav (acea rană ”mare și urâtă”).

7 martie 2016

Deja am impresia că sunt personajul lui Bill Murray din ”Ziua Cârtiței”: în cabinetul Generis retrăiesc aceeași experiență iar și iar. Am programare, intru abia după o oră și puțin (și aștept ca pe ace, pentru că trebuie să mă întorc la birou). Ca de fiecare dată, doctorul Filipescu e amabil, dar nepăsător și expeditiv. Îmi recoltează probe pentru restul HPV și îmi spune să vin după rezultate între zilele 9 și 11 ale ciclului menstrual. Vreau să întreb de ce, dar până să mă dumiresc, sunt deja condusă de asistentă la recepție. Am de plată 726 de lei, pe bon figurează iar numai 350. Și, ce surpriză, sunt doar a doua pacientă a zilei – deși au intrat alte 3 sau 4 femei în ora și un pic în care am așteptat.

15 martie 2016

Vorbesc pe Facebook cu prietena mea, Andreea Vasile, și-i spun că sunt total nemulțumită de ginecologul meu, că e mereu grăbit și dezinteresat și că vreau pe cineva căruia să-i pese de mine, măcar puțin. Andreea îmi povestește de ginecologul ei și îmi spune că mi-l recomandă, dacă vreau o a doua opinie. Îi răspund ”Daaaaa!!!! Pls dă-mi contactul lui!”, după care îi spun că mă mai duc la Alexandru Filipescu o ultimă dată, pe 21 martie, să ridic rezultatele testului HPV, după care merg la medicul ei.

Caut, între timp, mai multe informații despre intervenția ERAD, de care mi-a povestit doctorul Filipescu. Descopăr, îngrozită, următoarele:

”Studiile medicale arată că ERAD crește riscul de infertilitate. Este recomandat ca, dacă nu ai născut încă, să ceri și a doua opinie medicală, pentru a evita, pe cât posibil, manevra. În general, ERAD nu este urmată de complicații, dar infertilitatea secundară acestei manevre este foarte frecventă.”

Mai citesc undeva că rănile de pe colul uterin se pot vindeca prin tratament, așa că decid să-i cer părerea doctorului Andreei. Aș încerca orice doar să NU fac intervenția ERAD.

Luni, 21 martie 2016, ora 19:30

Am avut o zi lungă și stresantă la birou, dar gândul că e ultima dată când vin în clinica Generis și la doctorul Alexandru Filipescu mă face să mă simt, brusc, mai bine. Rezultatele HPV nu sunt tocmai grozave: am virusul, dar e o tulpină fără risc de cancer uterin, îmi explică doctorul Filipescu.

Mă uit pe foaia de analize și observ, mirată, că apare că testul HPV mi s-ar fi recoltat la Elias, spital în care n-am fost în viața mea, pe 8 martie, dimineața, zi în care am fost la birou. E evident că datele sunt contrafăcute, dar îmi dau seama că n-are rost să deschid o discuție despre asta.

Îi mai pun 2-3 întrebări legate de HPV (deși văd că deja nu mai are răbdare), apoi îmi spune să revin la control între zilele 9 și 11 ale ciclului menstrual. Rămân blocată. Îmi spusese exact același lucru și data trecută, e clar că n-are idee cine sunt și de ce mă chemase. Îi explic, amabilă, că mi-a spus același lucru la ultimul control și că sunt în perioada respectivă.

– Aa, foarte bine, atunci haideți să vedem care este situația! îmi spune și mă invită să mă dezbrac și să mă urc pe masă.

Mă dezbrac, mă așez pe masă, simt speculul, așa că îl întreb ce face. Îmi răspunde că vrea să ”evalueze dimensiunea exactă a rănii” și că pentru asta trebuie să o coloreze cu soluție. L-am auzit apoi spunându-i uneia dintre cele doua asistente de Betadine și apoi de anestezic. ”Frate, cât de dureroasă e soluția aia de colorare a rănii, dacă trebuie să mă anestezieze?”, mă gândesc, dar n-apuc să-mi termin gândul, că mă roagă să tușesc de două ori. Îl ascult, cuminte, și de fiecare dată simt o înțepătură de ac.

După un minut-două, îmi spune că urmează să mă doară puțin, dar dacă simt că nu mai pot, să-i spun și o să se oprească. Nu înțeleg la ce se referă, dar n-apuc să întreb, pentru că simt o durere ascuțită în pântece și apoi…mirosul propriei mele cărni arse. De la șoc și de la miros, mi se face rău. Nu-mi mai simt picioarele și-mi vine să vomit.

– Faceți…faceți rezecția rănii? îl întreb cu o voce stinsă, care nici nu pare a mea.
– Da! Ce rost mai are să așteptăm? răspunde jovial.

Încep să plâng. La început încet, apoi în hohote. Mă doare, sunt șocată, nu înțeleg ce mi se întâmplă.

– De ce plângeți, domnișoară? mă întreabă doctorul Filipescu.
– Mi-e…rău…nu…sunt…pregătită…nu…voiam…să…mă…operez, bâlbâi eu, printre hohote de plâns.
– Nu mai respirați așa adânc, că o să leșinați! Dă-i cu apă pe față! îi strigă apoi uneia dintre asistente.

Am continuat, așa, câteva minute, eu plângând în hohote, el cauterizându-mă și repetându-mi: ”Nu mai e mult, nu mai e mult, liniștiți-vă!”. Când toată scena n-avea cum să mi se pară mai scoasă dintr-un film horror prost, îmi spune:

– O s-o rog pe [aici a spus numele uneia dintre asistente, nu l-am reținut] să vă arate rezecția la sfârșit, în formol, să vedeți că nu v-am păcălit!

Credeam că glumește. Dar, într-adevăr, după ce m-a bandajat, una dintre asistente mi-a pus în față bucata respectiva de carne, care plutea într-un borcănel, în formol.

Doctorul Filipescu mi-a spus să revin la curățat după o săptămână, apoi mi-a spus ce interdicții am după operație. Mi-a mai repetat de câteva ori să mă liniștesc, pentru că încă nu mă oprisem din plâns (deși hohotele deveniseră un scâncet acum), dar nu mi-a oferit nici un pahar de apă, nici posibilitatea să mă întind. În fond, mai avea pacienți, n-avea timp de amabilități gratuite. Am ieșit din cabinet plângând. Erau mai multe persoane în sala de așteptare și sunt convinsă că, la cum arătam, părea că tocmai aflasem că sunt infertilă sau că trebuie să fac un avort. Mi-era rușine, dar, efectiv, nu mă puteam opri din plâns sau din tremurat.

Asistenta m-a urmat la recepție, unde mi-a întins să semnez niște foi, care, bănuiesc, reprezentau acordul pe care ar fi trebuit să îl semnez înainte de operație. Am semnat în alb, fără să citesc – știu doar că n-aveau dată sau nume pe ele. Știu că a fost o mare prostie că le-am semnat și mi-am reproșat mult timp lipsa mea de judecată, dar mă durea, mi-era rușine, nu gândeam deloc. Nu voiam decât să plec mai repede de-acolo. Retrospectiv, am scăpat ieftin. Puteam să semnez că sunt de acord să-mi donez un rinichi.

Am întrebat, apoi, cât trebuie să plătesc, iar recepționerul mi-a spus că intervenția costă 1.000 de lei. Nu aveam atâția bani cash la mine, venisem pregătită doar pentru un simplu consult, nu pentru o operație. Asistenta mi-a zis că e ok, pot plăti când revin la curățat. I-am mulțumit și am ieșit în stradă împleticindu-mă.

Nu știu cât am stat apoi plângând în stradă, până am reușit să chem un taxi, dar știu că am plâns toată noaptea și am adormit abia spre dimineață, de epuizare. Îmi tot reproșam că am fost atât de bleagă, că n-am făcut scandal după ce mi-a făcut omul ăla, că am semnat blestemata aia de foaie la recepție, că n-am fost mai agresivă sau măcar mai asertivă.

A doua zi, la birou, văzând în ce hal eram, șeful meu m-a chemat să mă întrebe ce s-a întâmplat. Știam că terminase medicina și lucrase ca medic în Germania, așa că i-am povestit tot. Mi-a zis că în viața lui n-a auzit ca un medic să se comporte așa și că ar trebui să-l dau în judecată.

Poate că șeful meu n-a fost un manager foarte bun (chiar deloc), dar n-o să uit niciodată ce a făcut în ziua aia pentru mine. În primul rând, m-a convins că trebuie să iau atitudine. I-am zis că nu vreau nicio despăgubire materială, că nimic n-are cum să-mi șteargă din memorie seara trecută și senzația că aș fi fost violată, și că vreau doar să nu mai ajungă și altcineva în situația mea. Mi-a zis că dacă nu fac nimic, altcineva o să pățească același lucru, iar eu o să rămân pentru totdeauna în starea de victimă. Apoi și-a sunat avocatul și m-a pus să-i povestesc tot.

Răspunsul doctorului Alexandru Filipescu

Pe 5 aprilie 2016, avocatul respectiv i-a trimis o notificare doctorului Alexandru Filipescu. Abia pe 28 aprilie am primit răspunsul clinicii Generis (deținută de doctorul Filipescu). Eram la birou, așa că m-am dus la baie și am plâns de frustrare și de supărare când am citit respectivul document.

Acum îmi vine să râd, când îl recitesc. Fragmentul de mai jos, de exemplu (ignorați, vă rog, faptul că avocatul domnului Filipescu scrie cu caps, cum scria bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, și folosește mai multe semne de exclamare decât în telenovelele sud-americane):

Mi se pare amuzant că îmi reproșează că n-am refuzat intervenția medicală – aș fi făcut-o dacă aș fi putut citit gândurile doctorului Filipescu pentru că de spus, nu mi-a spus nicio clipă ce are de gând. Cât despre faptul că n-am cerut oprirea intervenției, sigur, și pe asta aș fi făcut-o, DACĂ N-AȘ FI FOST ÎN MIJLOCUL UNUI ATAC DE PANICĂ, HIPERVENTILÂND DE LA ȘOC !!!

Cât despre fragmentul de mai jos, e atât de stupid, de la masacrarea logicii până la cea a sintaxei, încât mă pufnește râsul recitindu-l. Îmi place, în mod special, că subliniază faptul că sufeream o ”ușoară” stare de rău, ca și cum i-aș fi spus doctorului Filipescu că nu mi-a picat prea bine mâncarea chinezească din ajun, și nu că eram în plin atac de panică, hohotind de la plâns, în timp ce doctorul Filipescu îmi repeta să nu mai respir atât de adânc, pentru că risc să leșin.

Dar partea mea preferată din răspunsul doctorului Alexandru Filipescu rămâne finalul, unde, pe principiul ”Ori să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, dar atunci să se schimbe în punctele esenţiale”, doctorul Filipescu neagă că m-ar fi operat fără acordul meu, dar regretă situația și vrea s-o soluționăm ”amiabil”.

I-am spus avocatului că n-am de gând să mai calc în viața mea în cabinetul doctorului Filipescu, nici măcar pentru o simplă discuție și că, având în vedere răspunsul pe care l-am primit, vreau să depun o plângere la Colegiul Medicilor din București.

Am depus plângerea pe 31 mai 2016. Știți când m-au chemat cei de la Colegiul Medicilor la audiere în fața Comisiei de Disciplină?! Pe 23 februarie 2017! După un an și o lună de la operația mea forțată și după 9 luni de când i-am sesizat în acest caz. Și după nu mai știu câte scrisori, prin care îi întrebam când o să primesc un răspuns la plângerea mea (evident, nu poți întreba nimic pe email sau prin telefon, trebuie să le trimiți scrisori, ca în 1990).

Înainte să mă prezint în fața Comisiei de Disciplină am căutat mai multe pe Google despre Alexandru Filipescu și m-a înfiorat ce am găsit. Primul articol, din Adevărul, era despre un bebeluș adus de doctorul Filipescu pe lume cu forcepsul, care a orbit la câteva zile de la naștere.

Au urmat o serie de alte mărturii cutremurătoare pe care le-am găsit pe forumul despre copii sau pe părinți.com. Și da, evident, au existat și paciente mulțumite (cum a fost și colega care mi l-a recomandat și care, apropo, n-a mai mers niciodată la el după ce i-am povestit ce mi-a făcut), dar numărul îngrijorător de mare al celor care au trăit experiențe traumatizante cu doctorul Filipescu mi-a arătat că eu n-am fost un caz izolat. Am pus, mai jos, 2 astfel de povești nefericite.

O mamă care povestește despre cum dr. Filipescu i-a provocat nașterea mai devreme, din motive personale.

O mătușă care povestește experiența nașterii verișoarei ei cu doctorul Alexandru Filipescu, precum și problemele de sănătate pe care nepoțelul ei le are în prezent:

Comentariul care m-a întristat cel mai mult era însă următorul:

”Tocmai ce a omorât un copilaș la Euroclinic fiindcă n-a știut să-i pună forceps. Eu trebuia să fiu mătușă și acum…O SĂ-L FACEM SĂ ÎNFUNDE PUȘCĂRIA!!!”.

M-am uitat la dată: 03.10.2008. Doctorul Filipescu nu doar că nu înfundase pușcăria, dar 8 ani mai târziu mă opera după bunul lui plac, ca și cum propriul meu corp nu mi-ar fi aparținut.

Audierea la Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor

Am așteptat 9 luni de zile să fiu chemată la audiere în fața Comisiei de Disciplină. Cu o noapte înainte, n-am putut să dorm de emoții, la gândul că o să-l văd din nou pe doctorul Filipescu. Din fericire, n-a fost cazul. Domnul doctor era ”răcit” și nu s-a putut prezenta la audiere.

Eram programată la 16:20, dar mi-am luat liber jumătate de zi de la birou și am venit pe la 15:00, de teamă să nu întârzii. Am stat în picioare, pe hol, 4 ore și jumătate. Abia la 19:30 m-au chemat. Eram ultimul caz al zilei. Știți cât a durat audierea mea, după 9 luni de așteptare? 7 minute. Știu pentru că m-am cronometrat. Restul au stat câte 20-30 de minute, chiar mai mult, dar eu, fiind la finalul programului, n-am avut parte de același ”lux”. Membrii comisiei erau obosiți. Eram ultimul elev de la BAC, pe care profesorii trebuie să-l asculte, obligați fiind.

M-au ascultat, au dat din cap, mi-au spus că există, totuși, o foaie cu semnătura mea. ”Da, dar am semnat-o după operație, în alb!”, le-am zis eu, înciudată. Au dat din cap din nou: da, da. Singurul argument care le-a atras atenția a fost faptul că nici până în ziua de azi nimeni de la Generis nu mi-a cerut să plătesc acei 1.000 de lei pentru operație. Dacă totul s-a desfășurat perfect în regulă, dacă doctorul știa că n-a greșit cu nimic și nu m-a operat împotriva voinței mele (lucru pe care bănuiesc că l-a realizat abia în timpul operației, atât de distras era), de ce nu mi-a cerut ulterior banii respectivi? Membrii comisiei au dat din nou din cap, după care mi-au mulțumit pentru prezență și mi-au urat o seară frumoasă.

Conform legii, trebuia să primesc răspuns în termen de 30 de zile. O lună mai târziu, pe 24 martie 2017, m-au anunțat că urmează să rediscute cazul și să-l invite pe doctorul Filipescu să-și susțină punctul de vedere.

A trecut o lună, au trecut două, apoi trei, apoi patru. Cum n-am mai primit niciun semn de la ei, le-am scris, din nou, o scrisoare, întrebându-i care mai este situația. Mi-au răspuns, pentru ultima oară, pe 26 iulie 2017, spunându-mi că vor rediscuta cazul, ”cu invitarea medicului pentru susținerea punctului său de vedere” în cadrul ”proximei ședințe de profil a Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor din Municipiul București”.

Având în vedere că au trecut 8 luni de atunci și 13 luni de când m-au audiat, nu există decât două variante posibile.

1. Doctorul Alexandru Filipescu suferă de cea mai lungă răceală din istoria omenirii și nu s-a putut prezenta încă la audieri.
2. Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor din Municipiul București n-a mai avut nicio ședință în 8 luni. Ferice de secretara ei, în acest caz.

La final, de ce am așteptat 2 ani să vă spun această poveste? Pentru că, în naivitatea mea infinită, am crezut că Colegiul Medicilor va da un verdict în acest caz și că vă voi putea prezenta o concluzie, fie ea negativă sau pozitivă.

Între timp, la 2 ani după ce un medic mi-a violat integritatea corporală și m-a operat după bunul lui plac (intervenție care, după spusele doctorului care m-a îngrijit ulterior, nu era necesară, având în vedere dimensiunile rănii), plângerea mea n-a primit absolut niciun răspuns. Nu știu ce răspuns ar fi putut șterge urmele senzației de umilință, de abuz și de lipsă de control asupra propriului corp pe care le-am simțit în acea seară. Dar am crezut, totuși, că voi primi unul.

Deși am depășit trauma psihică, am rămas cu gustul amar al respectivei experiențe. Am aflat totuși că, dincolo de tot ce mi-am reproșat în acea noapte și în perioada următoare, sunt mult mai puternică decât credeam. Am luat atitudine, am depus plângerea, am scris scrisori peste scrisori, am mers în fața Comisiei de Disciplină, mi-am pledat cazul.

Și, dacă o singură femeie din România care citește acest text îl va ocoli în viitor pe doctorul Alexandru Filipescu, evitând, astfel, o experiență la fel de dureroasă și de umilitoare ca a mea, sau va ști cum să reacționeze într-o situație de abuz, tot răul meu a fost spre bine. Sau, cel puțin, așa sper.