Mama are o colecție superbă și foarte bine păstrată de pantofi și sandale din anii ’80 și ’90. Deși multe modele îmi plac enorm, n-o să le port niciodată. Motivul e simplu: mama poartă mărimea 36, iar eu 38 (chiar 39 la anumite calapoade).

Ieri, în timp ce îi admiram niște pantofi vintage, mă gândeam la un paradox.

Când o pereche de pantofi nu ni se potrivesc, nu punem niciodată vina pe picioare. Nu le pedepsim, nu le urâm, nu ne dedicăm luni din viață să le deformăm prin tot felul de metode (am putea s-o facem, a se vedea chinezoiacele care, timp de 1000 de ani, și-au mutilat laba piciorului să arate ca un lotus, pentru că asta era considerat atractiv pentru bărbați).

Când o pereche de pantofi nu ne vin, căutăm pur și simplu o pereche care să ne vină și în care să ne simțim bine.

De ce atunci când o rochie nu ni se potrivește, punem vina pe corpul nostru, nu pe rochie?

Nu mi s-a întâmplat niciodată să ies deprimată dintr-un magazin de pantofi (decât dacă nu mi-i permiteam). Mi s-a întâmplat însă deseori să ies dintr-o cabină de probă urându-mi șoldurile, fundul sau orice altă parte a corpului care mi se părea că nu arată bine într-o rochie/fustă/pereche de pantaloni. And don’t even get me started on jeans!

De ce e de la sine înțeles că pantofii trebuie să ți se potrivească în picioare (nu picioarele în pantofi), dar nu e de la sine înțeles că hainele trebuie să se potrivească corpului tău, nu corpul tău trebuie să se potrivească hainelor?

Cred că în momentul în care nu mai lăsăm hainele/trendurile/garderoba să ne definească frumusețea, ci folosim corpul nostru ca etalon al frumuseții și perfecțiunii (chiar dacă nu e perfect), o să fim mult mai fericite.

Poate vă gândiți la asta data viitoare când sunteți într-o cabină de probă.