Zilele trecute eram în toaleta unui restaurant când am auzit două femei intrând și vorbind. În secunda doi, am tras apa cu putere și apoi am ieșit imediat tușind demonstrativ atât de tare, că bănuiesc că le-am speriat. Ele nu aveau de unde să știe, dar asta eram eu, învățând din greșelile trecutului.

***

După cum cititoarele mele mai vechi îți amintesc, poate, toaletele și cu mine avem o relație disfuncțională. M-am culcat o dată într-o baie în care am rămas captivă și altă dată am ratat un important eveniment internațional pentru că cineva m-a încuiat, din greșeală, într-o baie.

Ei bine, motivul pentru care am reacționat atât de bizar săptămâna trecută în acea toaletă de restaurant își are originile într-o zi de decembrie 2011.

Era prima mea săptămână în PRO TV și eu tocmai închisesem ușa separeului de la toaletă, când am auzit două femei intrând și sporovăind. Mă blochez când sunt și alte persoane în baie, așa că am înghețat și am așteptat să iasă. Problema e că, spre diferență de mine, cele două nu aveau nicio intenție să folosească acel spațiu pentru scopul în care a fost creat.

– L-am înșelat pe [insert aici nume pe care, din fericire, nu mi-l mai amintesc], a spus una dintre ele în liniștea deplină a toaletei.

A urmat o pauză, în care bănuiesc că interlocutoarea ei era ocupată să-și adune falca de pe podeaua băii. Eu știu sigur că asta făceam.

– Nuuu!, a spus într-un final, șocată, prietena.

”Nuuuu!” am spus și eu de partea cealaltă a ușii.

Mi-am dat seama că cele două credeau că sunt singure în baie și tocmai de-asta o confundaseră cu un confesional. Retrospectiv, puteam să tușesc sau să trag apa. Ar fi fost deja jenant în punctul ăsta, dar o idee bună. Pe moment, însă, am înghețat.

– Ba da.
– Nu te cred!

”Eu nu cred că ai de gând să povestești aici despre asta!”, m-am gândit eu înciudată din separeul meu.

– Ok, povestește-mi tot!

”Nu, te rog, nu mai povesti nimic!”, mă rugam disperată. Evident că nu m-a ascultat.

– Prima dată a fost în weekendul în care a fost plecat la…

Imediat ce am auzit cuvintele ”prima dată” am știut că n-o să ies de acolo prea curând. Deja nu se mai punea problema să tușesc sau să trag apa, așa că m-am resemnat la condiția mea de prizonieră a toaletei.

Au trecut 1 minut, au trecut 10, au trecut 20. Se mai întâmpla să intre cineva în toaletă, moment în care cele două se opreau puțin din vorbit, ca un minut mai târziu să continue. Mă uitam la ceas și mă gândeam, disperată, că noii mei colegi făceau, probabil, glume în legătură cu tranzitul meu intestinal. Nici măcar perspectiva asta, îngrozitoare la momentul respectiv, nu era suficientă să mă facă să mă mișc din locul în care înțepenisem.

Și, tocmai când mă împăcasem cu ideea că o să-mi petrec tot restul zilelor în acel separeu de toaletă s-a întâmplat inevitabilul: mi-a sunat telefonul. L-am privit cu ochii bulbucați de spaimă și îmi pot doar imagina ce efect a avut sunetul acela asupra celor două povestitoare. Până când l-am apucat, cu mâini tremurânde, și l-am închis, în baie se așternuse liniștea. Câteva secunde mai târziu se auzea ușa băii închizându-se zgomotos.

Realizez, probabil, că persoanele respective au așteptat undeva să vadă cine a fost persoana care le-a ascultat conversația. Dacă discuția respectivă ar fi avut cu jumătate de an mai târziu, probabil le-aș fi recunoscut după timbrul vocii. Așa, însă, le pot asigura că habar n-am cine sunt și nici nu-mi doresc să aflu vreodată.

Până în ziua de azi, oricând sunt singură într-o toaletă și aud pe cineva intrând, mă transform într-o adevărată fanfară militară: tușesc, strănut, bat tactul pe suportul de hârtie, lovesc ritmic în coșul de gunoi. Bieții mei ”spectatori” involuntari cred, probabil, că-mi filează un bec (sau mai multe). E un preț mic pe care-l plătesc pentru greșelile trecutului.