De fiecare dată când aud vorbindu-se despre Bridget Jones ca etalon al femeii care ajunge (sau intră singură) în situații ridicole, zâmbesc cu superioritate. Am ferma convingere că dacă Helen Fielding m-ar fi cunoscut pe mine, bestseller-ul ei s-ar fi numit altfel.

***

Întâmplarea marca Bridget Jones pe care o să v-o povestesc azi a avut loc într-o noapte, a implicat-o pe Lily și m-a făcut să formez numărul Poliției pentru prima dată în viața mea. Dar să o iau cu începutul.

Era o noapte de sâmbătă și eu dormeam în vechiul meu apartament. Pentru că eram singură acasă și nu-mi plăcea chestia asta, adormisem destul de greu. Trezirea din somn a fost însă rapidă și înspăimântătoare: Lily lătra cu furie. Era pentru prima dată când făcea așa ceva noaptea, iar tonul lătratului era unul pe care nu-l mai auzisem până atunci.

Buimacă de somn, am încercat s-o liniștesc, dar continua să schelălăie furibund, semn că mai era o prezență umană în casă. Apoi s-a întâmplat ceva ce m-a îngrozit de-a binele: ușa de la baie s-a deschis aproape imperceptibil. Ambele mele surori erau la sute de kilometri distanță, acasă, și nimeni nu mai avea cheia. Era clar un hoț.

M-am ridicat cu picioarele tremurânde în vârful patului și am apucat telefonul și singura armă pe care o aveam pe noptieră: ”Dinți albi” a lui Zadie Smith, varianta paperback. Sunt convinsă că mai mult aș fi amuzat hoțul decât să-i provoc traume cerebrale cu ea, dar n-aveam prea multe opțiuni.

Am decis că n-o să mă aventurez prin casă cum fac victimele din filmele horror proaste, așa că m-am retras într-un colț al patului, cu spatele la perete. Am început să-mi mut privirea, cu groază, între cele 3 uși ale camerei (una dădea spre balcon, alta spre baie și alta spre un alt dormitor, mai mic). Cam cât ghinion să ai ca să fii atacat de hoți într-un dormitor cu 3 uși? Sigur, ușa de la baie era cea care se deschisese, dar poate era o strategie a hoțului: să mă facă să cred că vine dinspre baie și apoi să atace din balcon. ”N-o să pic în capcana lui!”, m-am gândit, mândră de mine că-i dibuisem strategia.

Am încercat să formez numărul Poliției, dar în panica momentului și cu lătrăturile lui Lily pe fundal nu reușeam să gândesc.

”911? Nu, aia-i în filmele americane. Poate e același și la noi. Nu cânta, totuși, Anda Adam ”Strig 911, cineva să vină repede/Să mă salveze”? Grozav, îmi bazez supraviețuirea pe versurile Andei Adam! Poate era 119? Nu sună bine! 191?? 919??!”

M-am tot chinuit așa până mi-am adus aminte că era 112 și l-am format. Apoi, cu o mână tremurândă, am apăsat call. Pentru că în casă se lăsase liniștea, am închis repede.

În următoarele minute, Lily a încetat să mai latre, dar la fiecare scârțâit de podea din altă cameră formam numărul și apoi, repede, închideam. Nu știu cât am ținut-o tot așa, dar, într-un final, spre dimineață, pe fondul epuizării fizice și psihice și vag convinsă fie că hoțul plecase, fie mă înșelasem în legătură cu prezența lui, am adormit.

M-am trezit chircită la o margine de pat, dormind cu capul pe ”Dinți albi” și cu telefonul încă în mână. Lily, de la care pornise tot balamucul, dormea sforăind la picioarele mele, fără nicio grijă pe lume.

Când am citit știrile, la micul dejun, am aflat că în acea noapte fusese cel mai puternic cutremur din ultimii 10 ani, ceea ce explica atât lătratul lui Lily, cât și deschiderea ușii de la baie. M-am felicitat, în gând, că n-am mai sunat la Poliție. Aș fi fost prima femeie din istoria omenirii care ar fi raportat că i-a intrat un cutremur în casă, prin efracție.