Am 31 de ani, o vârstă la care, conform accepțiunilor sociale, ar trebui să știu deja clar încotro mă îndrept și ce vreau de la viață. Partea proastă? Abia acum încep să-mi dau seama.
***
Acum câteva luni am stat o săptămână acasă, la părinți. Era 12 sau 1 noaptea, când mama a intrat în cameră să verifice dacă dorm și să mă pupe de noapte bună. Am auzit-o venind și, știind că nu-i place că stau târziu serile, am închis repede ecranul mobilului și am început să sforăi neconvingător (neconvingător pentru că nu sforăi, în realitate). Mama a început să râdă.
– Știi la ce mă gândeam acum? m-a întrebat când am abandonat teatrul și am deschis ochii.
– La ce?
– Că eu la vârsta ta îmi înveleam copiii.
– Păi și acum tot asta faci!
A zâmbit și a așteptat să-mi pice fisa. Abia atunci m-a lovit ce voia să spună: ea la vârsta mea își învelea proprii copii, în timp ce eu la vârsta mea încă mă ascund de propria mamă, ca un copil.
Am 31 de ani, dar uneori încă spun că am 30, pentru simplul fapt că mi-a luat destul de mult să mă obișnuiesc să spun că nu mai am 20 și ceva. În realitate mă simt undeva pe la 19-20 și cred că de multe ori mă comport și gândesc ca la 15-16 ani.
Recent, am început să cumpăr vin și să beau câte un pahar în timp ce mă uit la un serial, fac o baie sau scriu un text mai dificil (să zicem că am înțeles, în sfârșit, legătura dintre scriitori și alcoolism). Vorbeam deunăzi cu o prietenă și îi spuneam că uneori mă simt ciudat când merg la magazin să-mi cumpăr vin și vânzătoare nu-mi spune nimic.
– Ce-ai vrea să-ți spună? a râs ea.
– Nu știu. Să mă întrebe dacă mama știe că beau, am râs și eu.
I-am mai spus că mă simt ca un adult când beau un pahar de vin în timp ce mă uit la un episod dintr-un serial (evident, faptul că mă simt ca un adult demonstrează că nu sunt unul, încă). Am întrebat-o dacă și ei i se întâmplă asta. A râs și mi-a zis că nu.
Adevărul e că majoritatea prietenelor mele nu doar că nu se simt ciudat atunci când beau vin acasă, singure, dar au depășit deja praguri care pe mine încă mă sperie: cumpărarea unei mașini, a propriei case, nașterea primului copil. Cea mai bună prietenă a mea din liceu are 3 copii (cei mai frumoși copii pe care i-am văzut în viața mea). Fiica ei cea mai mare a început, anul ăsta, școala.
Ce am făcut eu în cei 12 ani de când am terminat liceul? Am reușit să țin un câine în viață timp de 9 ani (cu puțin noroc, Lily prinde 10 ani în ianuarie) și am încercat diverse direcții în scris (redactor de ziar, scenarist de serial, copywriter, editor de revistă, scenarist de televiziune, editor online, game writer), suferind de sindromul impostorului în absolut fiecare caz în parte.
Nu sufăr însă de sindromul Peter Pan, dacă la asta v-ați gândit citind textul de mai sus. În cei 12 de ani de când sunt majoră mi-am îndeplinit, cu corectitudine și promptitudine, toate responsabilitățile de adult. Am fost să votez (cu o singură excepție) la toate alegerile locale, parlamentare și prezidențiale, îmi fac analizele regulat, mi-am plătit mereu toate taxele și impozitele la timp, achit curentul, internetul și întreținerea imediat cum apar. [Ok, la întreținere am restanță, dar asta doar pentru că m-a apucat nebunia să plătesc online. Și, când i-am scris un sms administratorului anunțându-l că restanța trecută la avizier e greșită, pentru că eu am plătit online, mi-a răspuns ”Unde ați plătit online?”. Acum înțelegeți de ce am restanță?]
Pentru un ochi neavizat, mă comport ca un adult. Eu, una, mă simt însă undeva la 18-19 ani, vârsta la care abia decizi ce vrei să faci în viață și începi s-o iei încet-încet în direcția aia.
Recent, i-am luat un interviu unei fete de 20 de ani care mi-a spus că și-a dat seama ce vrea să devină în viață de la 14 ani, de când, într-adevăr, a început să-și clădească o carieră de succes. Am întrebat-o cum anume și-a dat seama atât de clar că aia e cariera pe care vrea s-o urmeze. Ea, probabil, a crezut că am întrebat-o din rațiuni jurnalistice. Eu, de fapt, o întrebasem din curiozitate, pentru mine.
Spre diferență de fata de 20 de ani care știa ce vrea să devină încă de la 14, eu am avut nevoie de 10 ani și de 7 job-uri să-mi dau seama ce NU vreau să devin și care sunt limitele mele (și cred că încă mai învăț câte ceva la capitolul ăsta în fiecare zi).
Abia acum, la 31 de ani, am început să conștientizez cele două direcții spre care vreau să mă îndrept, pe rând (deși pe ambele le-am simțit potrivite pentru mine încă din adolescență, dar spre diferență de fata de mai sus, nu mi-am urmat ”chemarea”).
Mă sperie puțin faptul că, în timp ce alte persoane de vârsta mea avansează către nivelul de middle management în domeniul lor sau au afaceri proprii de ani buni, eu abia îmi propun să încep, de la zero, într-un domeniu nou. Nu mai spun nimic de faptul că îmi doresc, într-o bună zi, copii (de preferat mai repede decât mai târziu), dar sunt conștientă că nu pot să mă ocup de ei cum aș vrea, atât timp cât n-am terminat munca de construcție la mine.
Și da, îmi dau seama că drumul meu sinuos și nesigur poate părea un eșec, din exterior. Uneori și eu cred că este un eșec. Apoi îmi amintesc însă că acest lucru a fost valabil pentru majoritatea late bloomers (al căror talent și, implicit, succes s-a manifestat mai târziu în viață) și mă (mai) liniștesc.
***
Acum câțiva ani am citit un banc care mi-a plăcut foarte mult (și rămâne unul dintre puținele pe care le țin minte). Doi părinți aveau băieți gemeni: unul dintre ei era extrem de pesimist, iar celălalt extrem de optimist. An după an, de ziua lor, orice ar fi primit, pesimistul era nemulțumit, în timp ce optimistul se bucura de orice nimic. Într-un an, părinții au decis să facă un experiment. I-au cumpărat pesimistului cel mai nou model de bicicletă, cel mai nou telescop, cele mai noi și strălucitoare jucării, iar optimistului i-au pus niște bălegar într-o cutie de cadouri. Jumătate de oră mai târziu, au venit în camera fiecăruia să vadă ce făceau. Pesimistul trântise toate cadourile cât colo și stătea îmbufnat. ”Ce-i porcăria asta?! Există o bicicletă care are și mai multe viteze! Și altă culoare la telescop n-ați găsit?”. Au mers apoi în camera optimistului, unde micuțul alerga de colo-colo, în culmea fericirii, aruncând cu bălegar în aer și strigând ”Nu mă păcăliți, nu mă păcăliți, la atâta bălegar știu sigur că e un ponei pe undeva!!!”.
Dacă ecuația succesului implică ”trial and error”, la câte încercări și greșeli am avut până acum, zic și eu, ca băiețelul din bancul cu bălegarul, că trebuie să fie și un succes pe undeva. 😀
13 Comentarii
Anca
Eu intotdeauna am considerat ca duci o viata interesata si ca ai joburi faine, asta din ceea ce ai lasat sa se vada pe blog. Sunt o gramada de tineri bine vazuti din exterior, care au casa, credit si copiii, ceea ce ii obliga sa traga tare la un job bine platit, dar pe care il detesta, fara timp liber pentru ei si cu multe responsabilitati pe cap. Stilul asta de viata, chiar daca pare misto din exterior, iti ingradeste mult liberatea. Daca nu ai un partener cu un venit foarte bun, care sa te sustina, nu mai poti sa o iei de la capat intr-un domeniu nou, pe un salariu mai mic, atunci cand ai guri de hranit si rate de platit, nu mai poti pleca in vacante neplanificate, chiar daca ai bani. Cel mai greu e sa iti dai seama ce iti place sa faci si pe ce drum vrei sa mergi. Daca astea le ai clarificate si muncesti in directia respectiva, succesul e la o aruncatura de bat. Am intalnit atatea persoane “de succes” care erau atat de triste si de lipsite de viata, incat nu mai masor succesul dupa functia pe care o ai la serviciu, casa pe care o detii, ce tip de masina conduci sau cum esti vazut in societate. Important e cum te simti atunci cand ramai singur cu tine si iti dai toate mastile jos.
Inoza
Anca, chiar am dus/duc o viata interesanta si am avut job-uri faine (most of them, anyway), n-am infrumusetat cu nimic la capitolul asta. 🙂 Doar ca, poate cu exceptia job-ului de scenarist de serial si a celui de la Tabu, majoritatea nu mi s-au potrivit ca fel de a fi si nici ca talent. Am fost buna (uneori chiar foarte buna) in ce am facut, pentru ca sunt hard working, perfectionista, corecta, ambitioasa etc., dar multe nu-mi aduceau bucurie. Si mi-a luat, iata, 10 ani sa inteleg ca nu e un titlu de glorie in a devenit bun la ceva ce nu te satisface decat financiar, ca nu trebuie sa accepti job-uri doar pt ca suna bine sau pt ca esti in-between jobs si disperat. :)) Si da, ai foarte mare dreptate cand spui ca cel mai greu e iti dai seama ce iti place sa faci si pe ce drum vrei sa mergi. Eu acolo sunt acum. Cred ca mi-am dat seama, dar trebuie sa trec la practica si sunt super speriata. 😀 Intr-adevar, nu m-as vedea asumandu-mi riscurile astea si luandu-mi atata timp pt mine daca as avea o familie de intretinut acum, deci, probabil, tot raul spre bine. 🙂
Alina
Si mie mi s-a parut mereu ca ai o viata fericita si diversa si asta conteaza – cum zice si Ana, sunt o gramada de oameni care au diverse realizari care din afara par super, dar nu sunt multumiti deloc.
Azi dimineata ascultam un podcast care vorbea de satisfactia vis-a-vis de job – printre altele erau declaratiile a doua persoane – unul un corporate lawyer cu super salariu si pozitie, altul un taxidermist. Dintre ei, desi ai crede ca primul e mai multumit (pozitie buna, salariu, importanta in companie), de fapt era complet nefericit si job-ul nu ii dadea niciun fel de satisfactie reala. Mai mult, se simtea cumva avocatul diavolului pentru ca era pus in situatii in care trebuia sa apere niste lucruri chestionabile dpdv moral. In timp ce al doilea, desi avea ca job sa impaieze animale moarte, era foarte fericit cu ce facea – pentru ca in fiecare zi vedea reactiile emotionale ale proprietarilor animalutelor atunci cand vedeau rezultatul final – si asta il implinea foarte tare.
Bine, sa nu ma intelegi ca te sfatuiesc sa devii taxidermist :))) doar ca nu cred ca trebuie sa existe un sablon dupa care ne validam reusitele – mai ales ca uneori reusitele altora par mai roz decat sunt de fapt in viata lor reala.
Si ca si context – si eu fac in curand 31 de ani si nu am cumparat nicio casa, nu detin nicio masina, nu sunt maritata si nu am planuri de copii in curand. And that’s ok!
Inoza
Alina, faina povestea cu avocatul si taxidermistul. 🙂 Sunt curioasa: ce podcast era? Am dezvoltat si eu o mica pasiune pt podcast-uri, lately. Cat despre viata mea – a fost normala, zic eu. Poate mai diversa decat a unora, cu siguranta mai putin diversa decat a altora. 🙂 Am scris pe blog si despre bune si despre rele, n-am incercat niciodata sa prezint o imagine roz. Si nu stiu cat de bine s-a inteles in articolul asta, dar eu nu ma consider nerealizata pt ca n-am copii sau credite sau un apartament al meu. 🙂 Ma consider nerealizata pt ca mi-a luat atat de mult sa-mi dau seama ce imi place sa fac si la ce as fi cu adevarat buna, cu atat mai mult cu cat am simtit asta inca din liceu. O data ce incep sa merg in directia care cred eu ca mi se potriveste sper sa ajung sa spun si eu ca tine: “nu am cumparat nicio casa, nu detin nicio masina, nu sunt maritata si nu am planuri de copii in curand. And that’s ok!”
Alina
Podcastul se numeste Hidden Brain, e foarte tare.
Inoza
Mersi frumos, o sa-l caut. 🙂
Bookish
Că bine zici 🙂 Și mie îmi place mai mult viața mea și cum sunt acum la 31 (în 2 luni 32) decât cum eram la 20.
Bookish
Ah, de fapt comentariul ăsta era pt articolul:https://www.inoza.ro/la-30-e-mai-bine-ca-la-20/. Le-am deschis pe amândouă în taburi diferite și m-am zăpăcit 😀
vavaly
la 30 de ani umblam inca cu fusta de 40 de cm, mergeam la fitness si aveam castile pe urechi. intr o iarna mi a iesit si iubirea in cale, adica acea iubire care sa ma implineasca.
am 42 de ani, doi copii, al doilea facut la 40. ma bucur de parcursul vietii asa cum a fost.
aa, si inca ma ascund sa fumez o tigara :))). de multe ori ma intreb: oare chiar sunt eu adultul in povestea asta sau doar studenta rebela care era nemultumita de toate?
asculta ti instinctul, vezi care e calea sa le imbini pe toate si mergi inainte. ai suflet de copil si asta e un mare atu in a avea copii. cresterea si autocunoasterea se produce asa frumos alaturi de copii. sunt mai buni decat orice psiholog din lume. garanatat. iti citesc si cotloanele alea de care ai uitat si ti le scot la iveala cand te astepti mai putin. dar e asa vindecator ca nici nu te superi macar :).
Inoza
Vavaly, îți mulțumesc mult pentru comentariul ăsta, m-a binedispus și mi-a dat, cumva, speranță, că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor. 🙂
Silvia
Hey, 32 aici și știu exact ce zici. În mai puțin de o lună îmi pun aparat dentar, iar anul ăsta am reușit ‘performanța’ de a-mi face două tatuaje, deloc mici, și un piercing. Who’s the grown up now? 😀
Inoza
Silvia, văd tot mai des oameni de 30+ care poartă aparat dentar – cred că ortodonții și-au dat seama că e o mină de aur aici. :)) O să râzi, dar și mie mi-au zis 2 că trebuie să port, din rațiuni de sănătate, nu de estetică. Deocamdată nu mă simt pregătită, așa că nu fac decât să amân inevitabilul. Cât despre tatuaje și piercing, făcute la 18 ani sunt un semn de rebeliune, dar făcute la vârsta asta, mi se par un semn de maturitate și de asumare. Deci, ca să-ți răspund la întrebarea retorică de la final: you are! 😀
Andi
Catre autoare:
Felicitari pentru articol dar am si eu niste curiozitati:
Unde scrie cand trebuie sa te maturizezi? Sau cand trebuie sa faci asta? E vreo lege care te obliga sa faci copii? Sau ai auzit si tu de la diversi indivizi ca daca nu ai job si familie nu esti de succes?!
Stii vorba aia, tu te plimbi prin calatoria visurilor tale si altii plimba carutu’ prin parc.
Cand o sa vrei sa faci copil, il faci. Prefer sa il fac mai tarziu cand mi-l permit si ii pot oferi tot ce isi doreste decat devreme si sa murim de foame sau mai rau cand o sa fie mare sa arate cu degetul: uite la ala ca a primit apartament, are “noroc”.
Ca incheiere, te respect foarte mult ca faci ceea ce iti doresti in viata fara sa te uiti in gura altora.
Zi cu soare!