În 2019, în mijlocul unui an extrem de dificil pentru mine, am ținut un mic curs pe care l-am numit ”Rehab creativ”.

N-am înțeles niciodată de ce am creat acel curs. N-am făcut-o pentru bani (fiind modulul pilot, am decis să fie gratuit), n-am făcut-o nici pentru că eram doldora de experiență (dimpotrivă, eram eu însămi în mijlocul unui blocaj creativ), n-am făcut-o nici pentru că sunt o persoană foarte sociabilă (cred că pe atunci eram chiar în mijlocul unei anxietăți sociale paralizante).

Ascultând ieri un podcast, am realizat motivul inconștient cu care am pornit acel grup și de ce ne-a făcut atât de mult bine, mie și tuturor celor care au luat parte la el.

***

Un pilot de raliuri, o actriță, un marketer, un coach, un trainer, un HR manager, o scriitoare și o pictoriță intră într-o cafenea. Sună ca începutul unui banc, dar descrie, pe scurt, prima întâlnire a rehab-ului creativ Inoza, din noiembrie 2019.

Ceea ce a început ca un ”curs de deblocare a creativității” s-a transformat, săptămână după săptămână, în ceva mult mai profund și mai intim. I-aș spune terapie de grup, dar n-am avut în mijlocul nostru un terapeut. Întâlnire de responsabilizare reciprocă sună prea sec. Încercare de regăsire a bucuriei sună prea vag. Adevărul e că orice etichetă aș încerca să-i dau, nu va reuși să cuprindă cu adevărat efectele lui asupra psihicului și vieților noastre.

Concret, ne întâlneam în fiecare luni seara într-o cafenea/ceainărie, ne citeam temele de acasă (despre identitate, blocaje, putere, bucurie, posibilitate etc), făceam câteva exerciții/discutam și încheiam cu noi teme pentru acasă.

Cred că încă de la prima întâlnire am simțit că am creat un spațiu sigur, cu valențe terapeutice. Țin minte că făcusem un draft de contract de confidențialitate, pe care aș fi vrut să-l dau tuturor să-l semneze, pe principiul ”ce se întâmplă în rehab, rămâne în rehab”, dar n-a mai fost nevoie să-l scot. Asta pentru că toată lumea a înțeles cât de important e să fim vulnerabile și să avem încredere una în cealaltă.

În scurt timp, pe lângă teme și exerciții, am început să ne facem confidențe despre cele mai dificile momente prin care treceam atunci. Să ne încurajăm una pe alta să facem lucruri care ne speriau. Să ne ținem ”accountable” dacă promiteam că facem ceva.

Din cauza pandemiei, cursul s-a terminat în coadă de pește. Ar mai fi trebuit să avem 3 întâlniri, dar teama pentru viețile noastre și a celor din jur a luat locul bucuriei și conectivității.

Cu toate astea, am continuat să urmăresc viețile fetelor. Două dintre ele și-au pornit propriile lor cursuri după această experiență, una a avut un bebeluș, alta a spulberat bariere în domeniul ei, alta a făcut filme. Poate nu toate am avut schimbări majore în viață, dar cred că absolut fiecare dintre noi am plecat mai departe puțin mai convinse că orice ni s-ar întâmpla nu suntem singure și cu niște instrumente care să ne ajute să ne (re)descoperim creativitatea și bucuria.

Nu m-am mai gândit la Rehab și la fetele mele de câteva săptămâni (m-am întâlnit cu una dintre ele la Unfinished și a fost ca și cum aș fi întâlnit pe cineva foarte drag, dintr-o altă viață), până când ieri, ascultând un podcast cu Esther Perel, celebra terapeută, am auzit următoarele:

Gazdă podcast: ”Ce ai văzut că pot face oamenii care au trecut prin traumă pentru a reveni la viață? Fie că e vorba despre o relație sau despre viețile lor personale? Cum reușesc oamenii care au trecut prin traumă să trăiască mai departe?

Esther Perel: Una dintre cele mai importante răspunsuri este conexiunea cu ceilalți. (…) Trauma este o tăiere a legăturilor, a firului social. Trauma te lasă izolat. Trauma te face să crezi că ți s-a întâmplat doar ție, că ești singur. Sau trauma te lasă simțindu-te rușinat și când te simți rușinat, vrei să te ascunzi pentru că ceva nu e ok cu tine. Deci oricare formă în care oamenii se adună împreună e importantă: să cânte, să citească, să se roage, să aprindă lumânări, să spună povești, să se asculte unii pe alții, să relaționeze. Toate astea sunt, cred eu, cel mai important lucru. E foarte diferit de ceea ce facem propriu-zis în terapie. Ceea ce ne aduce cu adevărat înapoi din traumă este reconectarea cu ceilalți într-un mod plin de sens. (…)

Gazdă podcast: Tindem să credem că felul în care putem depăși trauma este să continuăm să ne întoarcem la ea, să continuăm să săpăm acolo…Dar ceea ce spui este că există un alt fel de a aborda trauma, care presupune să mergem mai departe către căldură și bucurie și către alți oameni. Că nu e vorba să te întorci mereu la sursa ei.

Esther Perel: Dacă te tot întorci la ea, dacă te confrunți cu trauma tot timpul, e ca și cum îți scoți ghipsul [după ce ți-ai rupt brațul], dar asta nu înseamnă că ai învățat să-ți folosești din nou brațul, cu atât mai puțin să te bucuri din nou de el.”

Iată, așadar, că trei ani mai târziu am înțeles, în sfârșit, de ce am creat acel curs: pentru că aveam nevoie să mă reconectez la ceilalți, să-i văd și să mă las văzută, să povestesc și să ascult. Să vindec o traumă de care nici nu eram conștientă că sufăr.

Mărturisesc că mă gândesc să reiau rehab-ul creativ, cândva, într-un viitor nu prea îndepărtat. Într-o altă formulă, cu alte exerciții, dar cu același accent pe cunoaștere, vulnerabilitate, creativitate și bucurie. Și, cine știe, poate o să ne întâlnim acolo. 🙂