Îmi scrie o fată pe adresa de email de la Not Your Momma’s Pearls:

”Bună ziua, numele meu este x, vreau să comand colierul y”.

Mi-am dat seama, din modul formal de adresare, că nu mă cunoaște în calitate de blogger, jurnalistă, creatoare de lumânări etc. Văzuse, probabil, un colier la o prietenă și și l-a dorit.

Am făcut colierul, i l-am trimis și am așteptat cu emoții reacția (cum fac mereu). Mi-a scris să-mi mulțumească pentru bijuterie și să-mi spună că e mai frumoasă decât în poze (primesc acest răspuns des, încep să cred că fac fotografii proaste).

După care mi-a povestit cum mă citește de ani de zile. Cum după articolul cu depresia pe care l-am scris, și-a făcut prima programare la terapie din viața ei. Cum după un alt articol și-a dat demisia și a început o altă facultate și, implicit, o nouă carieră. I-am citit mailul cu un nod în gât.

De ceva vreme mă gândesc că pot trăi fără scris.

Că uite, pot face lucruri mult mai ușoare (din punct de vedere psihic/emoțional, în niciun caz fizic): lumânări, bijuterii, ilustrații, colaje. Apoi primesc mesaje ca acestea.

Și-mi amintesc de o poezie superbă a unui poet american care, poate nu întâmplător, lucrează ca tehnician medical.

Îl cheamă Sean Thomas Dougherty, iar poezia se numește ”Why Bother”:

”Because right now there is someone

Out there with

a wound  in the exact shape

of your words.”