Îmi scrie o fată pe adresa de email de la Not Your Momma’s Pearls:
”Bună ziua, numele meu este x, vreau să comand colierul y”.
Mi-am dat seama, din modul formal de adresare, că nu mă cunoaște în calitate de blogger, jurnalistă, creatoare de lumânări etc. Văzuse, probabil, un colier la o prietenă și și l-a dorit.
Am făcut colierul, i l-am trimis și am așteptat cu emoții reacția (cum fac mereu). Mi-a scris să-mi mulțumească pentru bijuterie și să-mi spună că e mai frumoasă decât în poze (primesc acest răspuns des, încep să cred că fac fotografii proaste).
După care mi-a povestit cum mă citește de ani de zile. Cum după articolul cu depresia pe care l-am scris, și-a făcut prima programare la terapie din viața ei. Cum după un alt articol și-a dat demisia și a început o altă facultate și, implicit, o nouă carieră. I-am citit mailul cu un nod în gât.
De ceva vreme mă gândesc că pot trăi fără scris.
Că uite, pot face lucruri mult mai ușoare (din punct de vedere psihic/emoțional, în niciun caz fizic): lumânări, bijuterii, ilustrații, colaje. Apoi primesc mesaje ca acestea.
Și-mi amintesc de o poezie superbă a unui poet american care, poate nu întâmplător, lucrează ca tehnician medical.
Îl cheamă Sean Thomas Dougherty, iar poezia se numește ”Why Bother”:
”Because right now there is someone
Out there with
a wound in the exact shape
of your words.”
2 Comentarii
Ralu
Scrii cu pasiune și cred că ți-ar fi greu să renunți definitiv, dar ai reuși s-o faci dacă te-ai hotărî să iei această decizie. Pentru tine poate ar fi un câștig, dar pentru cititorii și cititoarele tale ar fi o pierdere. Scrii profund, faci lumea mai bună, ajuți, alini, dai speranță, ne prezinți oameni frumoși la suflet, dar și pe cei răi- ca să știm cum să-i evităm. Ești inteligentă și sufletistă, talentată, frumoasă și grațioasă. Îmi place să vin aici, pe blogul tău, mă simt bine, mă simt ca în casa cuiva care mă primește cu căldură, o casă plăcută, îngrijită, primitoare.
Cred că a oferi în scris din esența proprie poate fi epuizant uneori, iar noi, cititorii, nu dăm mereu semne de apreciere. Și totuși suntem aici… te așteptăm… când poți… fie și mai rar… Blogul tău e deosebit.
M-au impresionat versurile poeziei “Why bother”- cât adevăr! Mulțumesc, Ina! ❤️
Claudia Ionita
Bunăăă!!! Nu ti-am scris niciodată (deși de multe ori am vrut, pentru ca îmi place foarte mult blogul tău ! De fapt ma uit zilnic sa vad dacă ai mai scris ceva !) dar de data aceasta trebuie !!! Cum sa nu mai scrii??? Dacă mi-as permite ti-as zice
!!!
Sper din tot sufletul sa continui cu scrisul!!
Claudia