Sezonul 2 din ”Big Little Lies” e o risipă de timp și de actrițe foarte talentate, cu excepția unei scene, care este echivalentul cinematografic al unui pumn în stomac.
Urmează câteva spoilere (minore), dar dacă n-ați văzut încă sezonul 2, mai bine salvați acest text și îl citiți ulterior.
***
V-am recomandat să urmăriți Big Little Lies (care era o mini-serie la momentul respectiv) în 2017. Citisem cartea cu un an înainte și, spre diferență de majoritatea ecranizărilor (evident, dezamăgitoare), combinația de actrițe extrem de bune, imagine impecabilă și soundtrack superb, m-a făcut să-mi placă mini-seria la fel de mult ca romanul.
Ca toată lumea, m-am entuziasmat când am auzit că au decis să facă și un al doilea sezon și s-o coopteze și pe Meryl Streep în casting (deși mi se părea că e ca și cum Beyonce ar cânta la balul bobocilor din Timișoara, dar am sperat că poate o să meargă).
Mâine apare ultimul episod din sezonul 2 al Big Little Lies și, oricâtă dramă și A level acting ar încerca să înghesuie în 50 de minute, n-o să mă facă să mă răzgândesc: crearea acestui sezon a fost o idee proastă și o pierdere de timp.
Nu mă înțelegeți greșit: actrițele sunt în continuare foarte bune și scot tot ce pot din materialul care li s-a pus la dispoziție, doar că atunci când scenariul e slab nici măcar trei câștigătoare de Oscar și o nominalizată nu pot realiza un film bun.
Sigur, există câteva scene memorabile. Primele care îmi vin în minte sunt cea în care Meryl Streep urlă ca un animal rănit la masă sau cea în care Laura Dern (interpreta Renatei Klein) îi țipă soțului la închisoare ”I will not not be rich!”). Laura Dern este, de altfel, la fel de senzațională ca în sezonul 1 în rolul ei.
Ar mai fi, de asemenea, dezvoltarea personajului Celeste (interpretată de Nicole Kidman) după moartea soțului-agresor. Mi se pare important faptul că scenariștii au decis să arate că durerea și trauma nu încetează, ca prin minune, odată cu dispariția omului care te-a rănit. Și că, uneori, după ce ani de zile ai fost în postura de victimă, dacă dispare călăul, devii tu propriul tău călău.
Cu excepția celor două scene amintite mai sus (pe care le văd perfect sub formă de meme-uri) și a poveștii lui Celeste, sezonul 2 din Big Little Lies e ca un fel de mâncare pe care l-ai așteptat timp de 2 ore la restaurant și care, atunci când ajunge într-un final în fața ta, este rece.
Există însă o scenă în episodul 6 care m-a făcut să nu-mi pară rău după cele 300 de minute petrecute în fața ecranului.
Bonnie (interpretată de Zoe Kravitz) este la spital, lângă patul mamei ei aflate în comă. Din flashback-uri și din discuțiile pe care Bonnie le-a avut cu tatăl ei, am aflat că tânăra a avut o copilărie dificilă, în care a fost deseori agresată (fizic sau verbal) de mama ei.
Cu tot trecutul lor încărcat de durere și de resentimente, Bonnie își pune însă viața pe stop odată cu atacul cerebral al mamei ei și o veghează zi de zi la spital. În tot acest timp, își notează gândurile într-un carnet.
Apoi, într-o zi, îi spune mamei ei (care e în comă, cu slabe șanse să se trezească vreodată) că trebuie să-i facă o mărturisire. Își ia caietul și, cu o voce sugrumată de lacrimi, îi citește:
”Te urăsc.
Pentru copilăria pe care am avut-o.
Te urăsc pentru irascibilitatea ta.
Pentru că mi-era teamă să-mi facă temele fără să țipi la mine.
Pentru toate ușile de la dulapul din bucătărie pe care le-ai trântit.
Pentru că m-ai plesnit, pentru toate vânătăile.
Te urăsc pentru că nu mă simțeam în siguranță acasă.
Te urăsc pentru că mi-era rușine cu mine.
Te urăsc pentru că am început să fac sex la 13 ani, ca să-mi demonstrez mie însămi că pot să fiu iubită.
Te urăsc pentru că voiam să bat pe toată lumea.
Te urăsc pentru că m-ai făcut să mă simt atât de al naibii de lipsită de valoare încât m-am mulțumit cu un bărbat pe care nu-l…
Dar cel mai mult te urăsc pentru că am ucis un om. L-am ucis pe soțul lui Celeste. N-a alunecat, eu l-am împins. Mi-a sărit țandăra și, când m-am aruncat asupra lui, te împingeam, de fapt, pe tine. Și am așteptat multă vreme acel moment. Și vreau să te iert.”
Bonnie se oprește din citit în acel moment și dispare din cadru, plângând. O lacrimă șiroiește, încet, pe fața imobilă a mamei.
Mi se pare că scena asta concentrează perfect drama unei întregi generații de copii și de părinți.
Copii abuzați fizic sau verbal de părinți, care, la rândul lor, fuseseră abuzați de părinții lor. Copii care au crescut și au devenit femei și bărbați plini de resentimente, cu o stimă de sine scăzută, care nu cred că sunt suficient de buni sau că merită iubire pentru simplul fapt că există.
Copii care intră în relații greșite, care iau decizii de viață greșite, care trăiesc mereu cu durerea copilului de odinioară în suflet. Copii care, dacă nu-și vor vindeca traumele, vor naște și vor crește alți copii, pe care îi vor nenoroci, la rândul lor.
Dacă ați fost unul dintre acești copii, dacă încă purtați în voi aceste răni, luați o foaie de hârtie și scrieți-le părinților voștri. Povestiți-le toate modurile în care v-au rănit, v-au furat copilăria, v-au făcut să vă simțiți lipsiți de valoare, v-au dezamăgit. Le puteți trimite acea scrisoare sau o puteți arde, e alegerea voastră. Gestul de a pune pe hârtie toate acele emoții care putrezesc în voi de ani de zile e mai important decât dacă ei ajung vreodată să citească acele cuvinte sau nu.
Dacă puteți, iertați-i. Nu pentru ei, ci pentru voi. Faptul că trăiți cu toată acea durere în voi, de atâta timp, e o pedeapsă pe care nu o meritați.
Iar dacă aveți copii (sau vreți să aveți, într-o bună zi), înainte să ridicați mâna asupra lor, amintiți-vă un singur lucru:
Copilul te va iubi în continuare, chiar dacă îl bați. Dar se va urî pe sine.
5 Comentarii
lidia
Draga noastra,
Mie mi’a placut mult tot sezonul doi, intr’adevar poate subiectul a fost slabut si cam tras de par, dar ideea e ca toata lumea joaca atat de bine incat, incat le sorbeam fiecare gest si privire cand ma uitam.
Dar scena pe care ai mentionat’o pe larg in articol, intr’adevar, merita toata atentia si sa stii ca dupa ce s’a terminat episodul am ramas mult pe ganduri … A fost o concentrare de emotii si de adevar si de constiinta incat aproape ca o invidiasem pe personajul interpretat de Zoe pt ca si’a dat seama, si’ a dat seama ce se intampla cu ea si de ce anumite lucruri i s’au intamplat.
Deci imi doresc si mie si tie acelasi lucru: la cat mai multe revelatii in care sa ne dam seama de cat mai multe si sa nu mai suferim.
Inoza
Ah, ce frumos spus, Lidia! La cât mai multe revelații, într-adevăr! <3
Alina
Salut! Sunt la zi si eu cu sezonul doi si senzatia, per ansamblu, a fost pana acum cam aceeasi cu a ta – e mai putin reusit decat primul. N-as spune chiar ca Meryl e ca Beyonce la balul bobocilor :)) pt ca o admir pe Nicole Kidman cel putin la fel de mult si in general castul e foarte bun. Mi se pare insa neplauzibil comporamentul lui Mary Louise, toate iesirile ei deplasate sau jignitoare la adresa celorlalte personaje parca sunt trecute cu vederea, cand e clar ca femeia ascunde niste probleme psihice ale ei, ca e inadecvata social, plus ca a crescut un copil care a devenit un monstru. Faptul ca sanatatea ei psihica e pusa sub semnul intrebarii abia in ultimul epsiod e putin caraghios.
Faza care ti-a placut e buna, insa am vrut sa las aici un gand. Mi se pare ca a devenit un trend ca oamenii sa isi caute sursa problemelor in copilarie. Toti psihologii aleg calea asta si o fac cu o certitudine demna cel putin de un fizician. Eu una nu cred ca e sanatos (si nici macar plauzibil) ca problemele noastre sa fie puse mereu pe seama parintilor. Ca alegerile noastre proaste, nesigurantele etc vin toate din sentimente induse in copilarie. Sunt o persoana foarte anxioasa, nesigura, cu extrem de multe framantari, fara sa fi avut o copilarie cu probleme. Sigur, un psiholog mi-ar spune ca nu e bine ca am crescut la bunici vreo 3 ani, ca imi vedeam parintii doar in weekenduri sau ca mai primeam cate o palma. Atat bunicii cat si parintii au fost calzi si iubitori. Nu aprob deloc violenta impotriva copiilor, in absolut nicio forma, dar asta nu inseamna ca imi invinuiesc parintii pentru toate anxietatile mele, pt ca am primit cateva palme cand eram mica. Au fost in cea mai mare parte a timpului niste parinti minunati, atat cat au stiut ei si atat cat am putut eu sa evaluez. Mai degraba cred ca anxietatile si nesiguranta sunt mostenite, cel putin in cazul meu, pentru ca le observ si in atitudinea lor, in diverse circumstante. Ce vreau sa spun e ca nu cred in sentintele facile pe care le dau majoritatea asa numitilor psihologi. Si in felul in care toata lumea are brusc revelatia unei copilarii problematice, chiar si cand problemele au fost mai degraba minore. Cred ca viata interioara a unui om e foarte complexa si factorii care o influenteaza sunt multi si se intind pe parcursul unei vieti. Da, parintii cu adevarat agresivi pot face foarte mult rau, sunt convinsa de asta. Dar sa nu punem in carca parintilor, din principiu, toate problemele si alegerile noastre. Nu cred ca e cinstit.
Inoza
Alina,
Mă bucur că ai lăsat acest comentariu și sunt parțial de acord cu tine. Să-ți explic. 🙂
Faptul că multe dintre problemele noastre ca adulți izvorăsc din copilărie e un fapt, nu o găselniță a psihoterapeuților. E normal ca orice ni s-a întâmplat în perioada respectivă, pozitiv sau negativ să ne influențeze dezvoltarea ulterioară. E valabil și fizic și emoțional și psihic.
N-am spus nicăieri că toți părinții sunt de vină pentru eșecurile/problemele noastre ca adulți. Eu m-am referit aici fix la părinții care și-au abuzat copiii fizic sau verbal (în mod repetat și dur, ca mama lui Bonnie în serial, nu la modul o palmă odată la 5 ani, cum spui tu). Acești părinți, din punctul meu de vedere, sunt responsabili pentru dezechilibrele ulterioare ale copiilor. Ceea ce nu înseamnă însă că copii care au crescut în familii fericite nu pot deveni adulți troubled, din cauza altor circumstanțe în care i-a adus viața. Dar asta e altă poveste.
A zis la un moment dat J. K. Rowling o chestie fantastică, care mi-a rămas în minte de atunci: ”There’s an expiry date on blaming your parents”. Adică în momentul în care ai devenit adult, în care poți să cauți ajutor pentru traumele pe care le-ai suferit (dacă le-ai suferit), când devii autonom și independent din toate punctele de vedere, nu mai poți pune vina pe părinți la nesfârșit. Sau poți, dar atunci nu evoluezi. Dimpotrivă, rămâi blocat într-un cerc vicios.
Ca să sintetizez: nu toți părinții sunt de vină pentru problemele ulterioare ale copiilor lor, dar cei agresivi și abuzatori sunt în mod cert vinovați. Și totuși, nici pe ei nu-i poți blama la nesfârșit, dacă vrei să evoluezi, ca adult.
Alina
Sunt foarte de-acord cu tine, Ina 🙂 si cu JK :)) Prin comentariul meu de fapt nu dezaprobam nimic din ce ai scris tu, mai degraba imi varsam un of. Stiu mai multi psihologi care au dat vina pe copilarie si parinti exact pentru lucruri cum sunt cele pe care le povesteam, lucruri care ni s-au intamplat cumva tuturor – sa fim crescuti (si) de bunici pana la o varsta, sa mai luam o palma. Iar din ce am mai citit si eu, sa ti se ofere dragoste in copilarie, chiar daca temporar de catre bunici, e cel mai important. Am vrut sa fiu ‘avocatul’ parintilor pentru aceste derapaje care mi se pare ca pot face mult rau. Stiu cazul real al cuiva caruia i-a fost afectata relatia cu familia, la 30 de ani, in urma unor astfel de interpretari date de psihologi, iar in loc sa gaseasca o cale de a depasi nesiguranta si anxietatea, pare ca s-a adancit in noi probleme. Parintii invinovatiti pe nedrept (sau in mod exagerat) sufera la randul lor si lucrurile se degradeaza fara niciun sens. Ori psihoterapia ar trebui sa te ajute, cred eu, sa gasesti niste solutii, nu sa inventezi probleme. Probabil e fix ca in citatul dat de tine… 🙂
Dar referitor la cazurile de abuz si abuz repetat, nimic de dezbatut, lucrurile sunt clare.
Merci mult pt raspuns!