Sezonul 2 din ”Big Little Lies” e o risipă de timp și de actrițe foarte talentate, cu excepția unei scene, care este echivalentul cinematografic al unui pumn în stomac.

Urmează câteva spoilere (minore), dar dacă n-ați văzut încă sezonul 2, mai bine salvați acest text și îl citiți ulterior.

***

V-am recomandat să urmăriți Big Little Lies (care era o mini-serie la momentul respectiv) în 2017. Citisem cartea cu un an înainte și, spre diferență de majoritatea ecranizărilor (evident, dezamăgitoare), combinația de actrițe extrem de bune, imagine impecabilă și soundtrack superb, m-a făcut să-mi placă mini-seria la fel de mult ca romanul.

Ca toată lumea, m-am entuziasmat când am auzit că au decis să facă și un al doilea sezon și s-o coopteze și pe Meryl Streep în casting (deși mi se părea că e ca și cum Beyonce ar cânta la balul bobocilor din Timișoara, dar am sperat că poate o să meargă).

Mâine apare ultimul episod din sezonul 2 al Big Little Lies și, oricâtă dramă și A level acting ar încerca să înghesuie în 50 de minute, n-o să mă facă să mă răzgândesc: crearea acestui sezon a fost o idee proastă și o pierdere de timp.

Nu mă înțelegeți greșit: actrițele sunt în continuare foarte bune și scot tot ce pot din materialul care li s-a pus la dispoziție, doar că atunci când scenariul e slab nici măcar trei câștigătoare de Oscar și o nominalizată nu pot realiza un film bun.

Sigur, există câteva scene memorabile. Primele care îmi vin în minte sunt cea în care Meryl Streep urlă ca un animal rănit la masă sau cea în care Laura Dern (interpreta Renatei Klein) îi țipă soțului la închisoare ”I will not not be rich!”). Laura Dern este, de altfel, la fel de senzațională ca în sezonul 1 în rolul ei.

Ar mai fi, de asemenea, dezvoltarea personajului Celeste (interpretată de Nicole Kidman) după moartea soțului-agresor. Mi se pare important faptul că scenariștii au decis să arate că durerea și trauma nu încetează, ca prin minune, odată cu dispariția omului care te-a rănit. Și că, uneori, după ce ani de zile ai fost în postura de victimă, dacă dispare călăul, devii tu propriul tău călău.

Cu excepția celor două scene amintite mai sus (pe care le văd perfect sub formă de meme-uri) și a poveștii lui Celeste, sezonul 2 din Big Little Lies e ca un fel de mâncare pe care l-ai așteptat timp de 2 ore la restaurant și care, atunci când ajunge într-un final în fața ta, este rece.

Există însă o scenă în episodul 6 care m-a făcut să nu-mi pară rău după cele 300 de minute petrecute în fața ecranului.

Bonnie (interpretată de Zoe Kravitz) este la spital, lângă patul mamei ei aflate în comă. Din flashback-uri și din discuțiile pe care Bonnie le-a avut cu tatăl ei, am aflat că tânăra a avut o copilărie dificilă, în care a fost deseori agresată (fizic sau verbal) de mama ei.

Cu tot trecutul lor încărcat de durere și de resentimente, Bonnie își pune însă viața pe stop odată cu atacul cerebral al mamei ei și o veghează zi de zi la spital. În tot acest timp, își notează gândurile într-un carnet.

Apoi, într-o zi, îi spune mamei ei (care e în comă, cu slabe șanse să se trezească vreodată) că trebuie să-i facă o mărturisire. Își ia caietul și, cu o voce sugrumată de lacrimi, îi citește:

”Te urăsc.

Pentru copilăria pe care am avut-o.

Te urăsc pentru irascibilitatea ta.

Pentru că mi-era teamă să-mi facă temele fără să țipi la mine.

Pentru toate ușile de la dulapul din bucătărie pe care le-ai trântit.

Pentru că m-ai plesnit, pentru toate vânătăile.

Te urăsc pentru că nu mă simțeam în siguranță acasă.

Te urăsc pentru că mi-era rușine cu mine.

Te urăsc pentru că am început să fac sex la 13 ani, ca să-mi demonstrez mie însămi că pot să fiu iubită.

Te urăsc pentru că voiam să bat pe toată lumea.

Te urăsc pentru că m-ai făcut să mă simt atât de al naibii de lipsită de valoare încât m-am mulțumit cu un bărbat pe care nu-l…

Dar cel mai mult te urăsc pentru că am ucis un om. L-am ucis pe soțul lui Celeste. N-a alunecat, eu l-am împins. Mi-a sărit țandăra și, când m-am aruncat asupra lui, te împingeam, de fapt, pe tine. Și am așteptat multă vreme acel moment. Și vreau să te iert.”

Bonnie se oprește din citit în acel moment și dispare din cadru, plângând. O lacrimă șiroiește, încet, pe fața imobilă a mamei.

Mi se pare că scena asta concentrează perfect drama unei întregi generații de copii și de părinți.

Copii abuzați fizic sau verbal de părinți, care, la rândul lor, fuseseră abuzați de părinții lor. Copii care au crescut și au devenit femei și bărbați plini de resentimente, cu o stimă de sine scăzută, care nu cred că sunt suficient de buni sau că merită iubire pentru simplul fapt că există.

Copii care intră în relații greșite, care iau decizii de viață greșite, care trăiesc mereu cu durerea copilului de odinioară în suflet. Copii care, dacă nu-și vor vindeca traumele, vor naște și vor crește alți copii, pe care îi vor nenoroci, la rândul lor.

Dacă ați fost unul dintre acești copii, dacă încă purtați în voi aceste răni, luați o foaie de hârtie și scrieți-le părinților voștri. Povestiți-le toate modurile în care v-au rănit, v-au furat copilăria, v-au făcut să vă simțiți lipsiți de valoare, v-au dezamăgit. Le puteți trimite acea scrisoare sau o puteți arde, e alegerea voastră. Gestul de a pune pe hârtie toate acele emoții care putrezesc în voi de ani de zile e mai important decât dacă ei ajung vreodată să citească acele cuvinte sau nu.

Dacă puteți, iertați-i. Nu pentru ei, ci pentru voi. Faptul că trăiți cu toată acea durere în voi, de atâta timp, e o pedeapsă pe care nu o meritați.

Iar dacă aveți copii (sau vreți să aveți, într-o bună zi), înainte să ridicați mâna asupra lor, amintiți-vă un singur lucru:

Copilul te va iubi în continuare, chiar dacă îl bați. Dar se va urî pe sine.