Lectura mea de weekendul ăsta, Triumful prostiei de Belinda Cannone, mi-a confirmat niște gânduri pe care le țeseam de mult timp.

Dintotdeauna am apărat blogul personal, ca formă de comunicare cu ceilalți, ca modalitate de exprimare a sinelui, ca mijloc de creare de conținut.

Mi-au displăcut mereu cei care fac generalizări gratuite și care consideră că toți bloggerii nu sunt decât niște ahtiați după atenție și cele 15 minute de glorie.
De asemenea, am în continuare foarte puțin respect pentru persoane precum Marius Tucă, care jignește la grămadă bloggerii în texte care denotă o îngustime de minte rară și, cel mai probabil, un început de sindrom Tourette (textul cu bloggerii-râme aici, cel cu bloggerii-onaniști dincoace, în caz că nu le știți deja). Nu e mai puțin adevărat că blogroll-ul meu conține doar bloguri personale (bine, cu excepția lui Vlad Petreanu, care e personalo-jurnalistic), pentru că sunt blogurile pe care le citesc cu cea mai mare plăcere. Și sper să continuu să fac asta multă vreme de acum încolo.

Schimbarea de macaz aș vrea să se petreacă în ceea ce privește propriul meu blog. Ca să înțelegeți mai bine ce vreau să vă spun, iată fragmentul din eseul-roman al Belindei Cannone care a rezonat cu gândul pe care îl nutream:

 „Frankfurt descrie prostia mecanismului care constă în a estima că, deoarece crede că nu poate identifica nicio esență a lucrurilor, individul încearcă să fie fidel propriei sale naturi. În fond, se trece atunci de la relativism la cultul lui eu-și-doar-eu. Căci această natură proprie, acest sine însuși, nu-i așa, cum ar putea fi el perceput și descris dacă nu suntem în stare nici măcar să concepem și să definim ceea ce ne înconjoară? Știu că nu prea sunteți amatori de romane, Gulliver și cu tine, dar romanul este un observator foarte sigur al epocii și vă garantez că producția actuală nu contenește să ilustreze această domnie a individului minimal bun doar să vorbească despre el însuși. Mă întreb dacă tele-realitatea, felurite ședințe de confesiune sub toate formele ei, în fine, această manie a exhibiției nu este exact rezultatul relativismului. Dacă realul este inaccesibil, atunci realitatea nu e decât un punct de vedere, nu e decât ceea ce eu-și-doar-eu vede și zice în legatură cu ea, iar prostia contemporană a ajuns repede să afirme că, vorbind despre lucruri, nu se vorbește decât despre sine – deci mai bine să se vorbească despre sine. ”
Nu sunt o persoană narcisistă (dimpotrivă, din păcate). Singura explicație care îmi vine în minte dacă ar fi să lămuresc caracterul auto-referențial și profund personal al blogului meu este faptul că am conceput blogul ca pe un instrument de comunicare cu prietenii și am păstrat tonul familiar și abordarea apropiată chiar și atunci când numărul prietenilor s-a înmulțit (apropo de asta, dacă Andra mai bântuie pe aici, e rugată să dea un semn, you are being terribly missed ), a se citi moară stricată notorie.
Astfel a rezultat un blog (uneori prea) personal, de care m-am atașat în timp, pentru că mi-a facilitat legătură cu oameni, evenimente și idei noi. Nu regret (aproape :D) nimic din ce am scris aici (sau ce regret am și șters deja, ca să fiu politically correct :)) ) și mă bucur din plin de toți oamenii și de toate lucrurile minunate care au venit în viața mea via blog. Daaaar (pentru că toată construcția textului de mai sus converge către un dar, nu-i așa? :P) simt că a venitul momentul ca blogul să devină mai puțin auto-referențial. Un fel de personal, dar nici chiar așa, dacă vreți. :))

Voi continua să povestesc întâmplări a căror martoră sunt (în măsura în care ele mă ajută să make a point), să scriu despre lecturi/filme/piese/locuri/oameni cu care am intrat în contact și care mi-au creat o anumită stare de spirit, dar vor dispărea însemnările din jurnalul lui Bridget Jones (dormit în baie, damage control, mers la saloane cosmetice, interviuri ratate etc.) poveștile despre bad dates, ex, current & future boyfrienzi, mici bucurii sau drame personale etc.

Cu alte cuvinte, textele vor păstra amprenta și comentariile mele, dar vor fi mult mai puțin confesionale. Asta cu excepția a două posturi pe care le-am promis deja și pe care le voi scrie în aceeași notă de jurnal cum am scris-o și pe prima din respectiva serie.

Desigur, îmi rezerv dreptul să mă răzgândesc oricând. 😉