Sau despre cum eu nu mă pot întoarce în timp, dar voi puteți învăța din greșelile mele.

Aș putea profita de faptul că azi se împlinesc 11 ani de când am scris primul text pe acest blog pentru a face o mică demonstrație de orgoliu, enumerând ofertele de job-uri pe care le-am primit datorită blogului, oamenii pe care i-am ajutat, proiectele în care am fost implicată etc.

Prefer însă să vă înșir ceva mai puțin festiv, dar mult mai util: o listă de greșeli pe care le-am făcut în acești 11 ani. Mai ales dacă sunteți la început de drum, sper să învățați ceva din ele și să le evitați. Am ales 11, deși în realitate sunt 37.856 de greșeli, pentru că am zis că aveți și voi o viață și poate vreți s-o trăiți și altfel decât citind Inoza. 😀

Iată, așadar, câteva dintre acele momente pentru care mi-aș dori să existe teleportare în timp (caz în care mi-aș da câteva self high five-uri in the face):

1. N-am fost cel mai bun PR al meu (dimpotrivă)

Ani de zile m-am ferit să recunosc public că am un blog și, ori de câte ori cineva mă prezenta menționând blogul, mă fâstâceam și schimbam subiectul. Încă o fac, uneori. Echivalentul meu în fotbal ar fi jucătorul care își faultează un coechipier și apoi dă autogol în plin turneu mondial.

2. N-am știu să spun ”Da, mulțumesc!”

Acum 6 ani, Tudor Chirilă m-a întrebat dacă vreau să mă treacă în blogroll-ul blogului lui (o listă de bloguri favorite). Chestia asta m-ar fi avansat un triliard de poziții în Zelist, un clasament bazat tocmai pe link-urile dintre bloguri (unde blogul lui e pe prima poziție). Mi s-a părut însă o favoare nemeritată și l-am refuzat. Dacă ajungeți într-o situație similară, vă rog din suflet să zâmbiți recunoscători și să spuneți ”Da, mulțumesc!”.

3. Am ignorat cititorii de sex opus

Rareori m-am gândit la sexul cititorilor atunci când am scris, dar de când am relansat blogul cred că inconștient m-am adresat exclusiv femeilor. Mi-am dat seama însă că greșesc atunci când șeful unei agenții digitale mi-a spus la Webstock că-mi citește blogul și o amică mi-a spus că unul dintre colegii ei de birou e fanul meu. Sper că se vede că fac eforturi pentru ca nimeni să nu se simtă exclus acum. 🙂

4. N-am înțeles care-i treaba cu publicitatea

Mi-a luat 6 (șase!) ani să accept primii bani de la un brand. Și asta pentru a publica trei texte (Facebookwood, Cum să devii hipster într-o săptămână și Înconjurul Europei în 12 cafenele) în care n-am făcut reclamă niciunui produs sau serviciu (deși a scrie un advertorial cu onestitate și verticalitate mi se pare foarte ok și am făcut-o ulterior). Tot ce au vrut oamenii a fost ca la finalul textelor (pe ce teme am vrut eu), să apară un mic jpg cu logo-ul lor. Asta în timp ce lucram la o revistă și mă bucuram când aveam pagini de publicitate mai multe, pentru că asta însemna că o ducem bine și ne permitem și conținut mai mult/bun.

5. N-am fost constantă

În afară de entuziasmul tineresc de la începuturile blogging-ului, când, timp de vreo câteva luni am scris zilnic, am mai repetat figura doar în iunie-iulie anul ăsta, când am relansat blogul. În rest, istoria Inoza e presărată cu multe pauze de câteva săptămâni, uneori chiar luni și cu o ”comă” de 2 ani. Știu că sunt cititori care mi-au rămas alături în toți acești ani în pofida acestor intemperii și n-am cuvinte să le mulțumesc pentru asta.

6. N-am avut un calendar editorial

Poate unul dintre motivele lipsei de constanță a fost și faptul că niciodată (până săptămâna asta, that is) nu mi-am făcut un excel/word/txt document cu idei de texte și zilele în care urma să le public. Am scris mereu de pe o zi pe alta, chiar dacă multe dintre job-urile mele (editor de revistă sau de site, scenarist) au presupus genul ăsta de organizare. Mi-a luat însă cam mult (vreo 10 ani, ca să fiu sinceră) să înțeleg că blogul, dincolo de latura lui personală, este un produs editorial și trebuie tratat ca atare.

7. N-am avut o strategie

Mi-e greu să cred că un manager dintr-o companie ar lucra ani de zile la un proiect fără un scop anume. Dar exact asta am făcut eu cu blogul. Am scris ani de zile doar de dragul de a scrie, fără a mă gândi ce îmi doresc cu blogul pe termen mediu sau lung, ce așteptări sau aspirații am. Dacă m-aș fi obosit să mă gândesc la asta, aș fi evitat, cel mai probabil, greșelile nr. 3, 5 și 6.

8. Am scris texte mult prea personale

În paleoliticul blogging-ului românesc, când am început să scriu, blogurile erau strict niște jurnale online și mi se părea că mă pot ascunde în spatele unui pseudonim (ca Inoza) pentru totdeauna. Așa se explică o sumedenie de texte mult prea personale, către care n-o să pun link-uri. E suficient să spun că tot istoricul meu amoros din facultate și anii ‘20 se regăsește, mai mult sau mai puțin metaforic, pe acest site (*insert self high five in the face here*).

9. Am ignorat partea tehnică (SEO, butoane sociale etc.)

Multă vreme mă lăudam că nu mă interesează optimizarea blogului sau alte modalități ”artificiale” de a scoate în evidență conținutul. Îmi spuneam că textele mele vor fi suficient de bune încât să iasă în evidență singure. Nici în prezent n-am nici cea mai vagă cunoștință de SEO, dar îmi dau seama că asta e o greșeală, nu un motiv de mândrie. Cât despre butoanele sociale, am ajuns să le introduc pentru că cititorii, exasperați, mi le-au cerut. Eu, din turnul meu de fildeș, voiam doar să scriu și faptul că oamenii voiau să dea share la ce scriam eu mi se părea fix problema lor. Oh, to be young and stupid!

10. N-am făcut conținutul accesibil

Am foarte multe articole de 2000 sau chiar 3000 de cuvinte (ca să înțelegeți, asta înseamnă de la 6 pagini de Word în sus), care sunt pur și simplu un bloc compact de text, fără cifre, bullet-uri, citate sau alte elemente grafice care să ușureze lectura. De ce, vă întrebați? Pentru că nu mi-a trecut prin cap că unii oameni vor să extragă doar anumite lucruri din text, nu să-l citească literă cu literă. Între timp m-am deșteptat. Cât de cât.

11. N-am pagină de About

Imaginați-vă un om care vine la un interviu de angajare și, în loc să-i pună angajatorului în față un CV, îi propune o discuție de 24 de ore, în urma căreia angajatorul va ști totul despre el. Am realizat, în ultima vreme, că foarte mulți oameni descoperă blogul ăsta as I type și că nu doar că nu știu cu cine au de-a face, dar nici n-au timp să sape ore întregi pe blog să mă cunoască. Sigur, mi-e greu să-mi fac un rezumat al propriei vieți, așa că am preferat să las cititoarele să vorbească despre mine la rubrica de ”About”, dar îmi dau seama că asta poate fi frustrant pentru un nou venit. Dacă ești nou venit/nou venită pe Inoza, 1) Bine ai venit! Yaaay! Și 2) Am de gând să corectez lucrurile în viitorul apropiat. Pinky promise!