Aceasta este continuarea poveștii de aici. Pe scurt, în anul I de facultate, prietena mea Adina și cu mine am mers la un casting de modelling.
În dimineața preselecției am defilat emoţionată, precum Kate Moss înainte de dezintoxicare, şi m-am oprit în faţa intervievatoarei cu o mână înfiptă în şold (că aşa văzusem cândva pe Fashion TV). Tipa a zâmbit pe sub mustaţă, la fel cum, vorba Adinei, ar zâmbi un câine văzând o pisică rasă în cap şi mi-a spus:
– Mai trebuie să slăbești!
Hm…Vorba unei profesoare de-ale mele de la facultate, “Unde-i valoarea de informație (noutatea) aici?”. Adică eu, spre diferență de contra-candidatele mele mult mai tinere, prezente în sală, nu m-aș putea piti după un felinar la de-a v-ați ascunselea.
Am avut, de când ma știu, o talie de viespe, dar sunt mai mult o Jennifer Lopez decât o Alessandra Ambrosio, if you know what I mean. Așa că m-am întors pe tocuri, în timp ce mă gândeam febril la un pretext mai puțin jenant, pe care să-l servesc colegelor. Mă și vedeam:
– Prea bătrână! asta mi-a zis tipa, vă vine să credeți?!
– Prea scundă! asta mi-a zis tipa, incredibil, nu? Ce voia, Ghiță Mureșan în fustă mini?
– Prea…deșteaptă! (asta urma s-o păstrez doar pentru situații de criză)
– Prea…
Dar intervievatoarea m-a întrerupt din visare (și din părăsirea podiumului, unde mă simțeam ca la zoo):
– Începem de sâmbătă. Să-ți aduci o fustă cât mai scurtă și pantofi cu toc. Vei avea cursul de mișcare scenică.
Mă uitam la ea ca la un eschimos de culoare, care își scoate sake-ul din frigider. Urma chiar s-o întreb dacă, având în vedere ramarca ei anterioară, au deschis și o a doua agenție, în scopuri caritabile, pentru fetele pe care soarta le blestemase să aiba forme. Sau poate urma să activez în aceeași agenție pe post de ”Așa nu!” sau modelling no-no. Asta ca să bage spaima în modelele răzvrătite: ”Nu ne ascultați, uite cum ajungeți!”.
Explicația ei a fost foarte simplă. Urmau să-mi dea un regim imbatabil, care îmi va alunga cei câțiva centrimetri care mă despărțeau de perfecțiune. Aveam atitudine, dragă! Centimetri se dau sau se pun, atitudinea e greu de “modelat”. Adina a primit aceeași remarcă standard: ”Mai trebuie să slăbești!”, care, am observat mai apoi, e un fel de lait-motiv al agenției.
Primul curs de mișcare scenică (a se citi ”tehnici de defilare pe podium”) a fost o experiență dureroasă. Am spus primul, dar nu vreau sa credeți că următoarele au fost succese răsunătoare. Dar primul…
Venisem îmbrăcată de-acasă într-o fustiță de blugi, care abia reușea să acopere strictul necesar. Motiv pentru care m-au claxonat toți cei care dispuneau de claxoane în acea dimineață, m-au urmarit cu priviri încărcate de reproș toate bunicuțele și cu priviri pline de neputință toți bunicuții (era sâmbătă dimineața devreme, bănuiesc că toți mergeau la piață).
Am ajuns la agentie roșie ca racul, trăgând din răsputeri în jos de fustița încăpățânată, cu un puternic feeling de Pretty Woman. Asta ca Mădălina, instructoarea noastra de mișcare scenică, să-mi spună ca fusta mea e prea “lungă”. Că trebuie să mi se vadă mai bine șoldurile, ca să-mi poată spune dacă nu-mi mișc picioarele cum trebuie.
– O să-mi leg, pur și simplu, o eșarfă peste mijloc data viitoare! am glumit eu, cu o față serioasă.
– Daca n-ai o fustă mai scurtă…mi-a răspuns ea nesigură.
Pont: Nu glumiți cu modelele. Nu sugerez că le-ar lipsi profunzimea să perceapă o glumă, dar dacă nu râdeți voi înainte, demonstrativ, nu o sa știe când trebuie să facă asta și ele. E foarte greu, uneori, să distingi între atâtea sensuri…
Cât despre primul defilat pe podiumul roșu, nesfîrșit…teroare. Mă simțeam ca și cum, la capătul celălalt m-ar fi așteptat o micuță buturugă și individul cu un obiect ascuțit în mână, și eu urma să defilez până acolo tot un zâmbet (pardon, tot o buză țuguiată), cu grijă să ridic picioarele cât mai sus, sub privirile “călduroase” ale colegelor. Am repetat de-atâtea ori pașii, opririle, întoarcerile și sincroanele, că atunci când am coborât nu mai știam cum se merge normal.
La un moment-dat a fost cocoțată pe podium puștoaica din reclama la biscuiții Merlin (aia cu “Mie îmi place mai mult scăderea!”), model al agenției, pentru a ne arăta o demonstrație de mers scenic corect. Ăsta a fost unul dintre primele momente revelatorii din seria “Fratilor, this is not my thing!”.
Să văd un copil care, în loc să-și pieptene până își chelește păpușa Barbie, își aruncă picioarele în cruciș pe o scenă, ca apoi să se oprească pentru poză, cu buzele țuguiate la comandă, sub privirile extaziate ale mamei și buncii, mi s-a părut greșit. Am felicitat-o însă, când a coborât, pentru ca mi-a fost simpatică puștoaica. Mi-a răspuns senin:
– Am învățat să pozez la cealaltă agenție unde am lucrat.
– Pai tu câți ani ai? am întrebat-o perplexă.
– Șase! Dar la cealaltă am lucrat la patru ani!
Și nu e singurul copil-model al agenției. Mai sunt vreo doua fetițe, tot cu “experiență” în domeniu, la cei patru sau cinci anișori ai lor și un puști pe care părinții îl momesc cu tot felul de promisiuni ca să stea cuminte la machiaj și să suporte stoic tonele de fond de ten, pudră și blush.
Da, a fost fun, da, am ținut regimul lor de slăbit (basically, apă plată, salate, ouă fierte și măsline) și am pierdut vreo 5 centimetri în circumferință, da, știu ce poartă cu ea orice manechin care se respectă în geanta enormă (care e un must-have) și, da, pot să scriu un roman de succes din toate poveștile și comploturile de care am auzit cât am defilat veselă pe-acolo. Să spui că fetele astea se urăsc și își joacă cele mai odioase renghiuri nu-i o figură de stil. Aveți noroc că am părăsit breasla și sunt încă în viață, să vă povestesc…. [lumină difuză, mult fum, voce scăzută].
Dar asta altă dată, pentru că acum trebuie să fug la un party. Da, port tocuri cui pentru că în sfârșit știu cum să merg pe ele. Asta și amintirile sunt cam singurele lucruri cu care am rămas din cursurile de modelling. Centimetri pierduți din circumferință s-au întors, în cele din urmă, înapoi acasă. Am fost, am rămas și voi fi întotdeauna fata care nu s-ar putea piti după un felinar la de-a v-ați ascunselea nici dacă viața ei ar depinde de asta.
10 Comentarii
de_ce
sa nu uitam de mosii care te priveau cu tristete si neputinta :))
Anonymous
sper ca nu ai mai dat si bani pe cursurile astea 🙂
Ina
Vai, vai, materialisti mici ce sunteti voi! Credeti ca asa o experienta si asa niste cunostinte au pret? Unele lucruri in viata sunt pur si simplu nepretuite. Pentru toate celalalte, exista Mastercard! Raspuns: nu, nu le-am platit. 🙂
andrei.c
Extraordinar entry, mi-a placut la nebunie! Putini oameni reusesc sa scrie in stilul in care se poarta si in realitate 🙂
Sau poate invers, dar in cazul tau stiu care e realitatea, iar scrisul e imaginea perfecta!
ana
abia astazi am citit continuarea, si mi se pare stralucitor ansamblul….mi s-a parut magistrala mini-seria ta privind viata de model, inclusiv suspansul creat prin amanarea (poate involuntara) a continuarii.
Felicitari !!!!!!!!!!!
Ina
Andrei(Mitz pui? =)),
Nu stiu daca ti-a soptit o pasarica ca sunt franta de oboseala si singura-cuc, si de-asta te-ai hotarat sa-mi faci zilele roz si senine, dar..multumesc! E asa bine cand ti se spune ca esti autentic. Pentru mine inseamna enorm.
Ana,
Multumesc! Sper sa te mai incant la fel de pozitiv (!) si pe viitor:)
Anonymous
Nu mai ai cumva “reteta”dietei?:D
Ina
anonymous,
sigur ca o mai am! da-mi un mai si (daca te-ai hotarat sa te subnutresti ingrozitor) se rezolva! 😉
Simona T
Articolul asta nu- l citisem, cumva l- am scapat la momentul cand ti- am descoperit blogul.
Cu ce am rams eu? Cu o intrebare: cum se merge, dom’le, corect pe tocuri cui? O demonstratie insotita de niste explicatii ” inozice” tare m- ar ajuta si pe mine 🙂