”Nanette” a fost descris în multe feluri: stand-up comedy, masterclass de storytelling, comentariu social, capodoperă, predică, manifest feminist, show revoluționar etc. În esență, este vorba despre o femeie care își spune, pentru prima dată, povestea. Și care declanșează, astfel, o conversație globală.

***

Până acum câteva zile nu auzisem niciodată numele Hannah Gadsby. Mi-a apărut într-o seară pe Netflix, la recomandări (probabil pentru că m-am uitat la show-uri de stand-up comedy în ultima vreme).

Am început să văd ”Nanette”, spectacolul lui Hannah, cu un amestec de curiozitate și de plictiseală. O oră și 9 minute mai târziu, mă simțeam răvășită emoțional, dar inspirată și plină de admirație. L-am revăzut în mai puțin de 24 de ore a doua oară și sunt convinsă că o să-l văd din nou, de data asta cu un pix și o foaie de hârtie în față.

Nu vreau să fac un review al show-ului, pentru că nu-mi plac spoilerele. În plus, cu cât știți mai puține atunci când începeți să-l urmăriți, cu atât o să vă ”lovească” mai tare.

Vreau doar să vă spun că, după o carieră de comediantă în Australia, Hannah Gadsby a scris acest show la 40 de ani, ca pe o grenadă pe care urma s-o arunce înainte să renunțe, definitiv, la comedie. ”Grenada” s-a dovedit a fi o bombă, care a propulsat-o la nivel mondial.

V-aș putea da 50 de motive pentru care cred că orice femeie și orice bărbat ar trebui să vadă ”Nanette”, dar aș intra foarte mult în partea de spoilere, așa că mă rezum la 3.

E unul dintre cele mai complexe, inteligente și vulnerabile spectacole contemporane

Să poți aduce în discuție, într-o singură oră (și nu la modul superficial), teme grele precum bolile mintale, misoginismul, homofobia, abuzul sau marginalizarea, necesită niște abilități oratorice și intelectuale peste medie. Să o faci combinând umorul cu narațiunea, cu confesiuni personale, anecdote istorice, observații psihologice, sociologice sau antropologice este o artă. Iar să o faci dozând perfect ironia și sarcasmul cu propria-ți vulnerabilitate și umanitate este un talent unic. Hannah Gadsby reușește toate acestea sub umbrela unui show de stand-up, ceea ce mi se pare cu atât mai remarcabil.

E un masterclass de storytelling

Felul în care Hannah construiește și apoi leagă diverse fire narative în ”Nanette” ar trebui studiat și predat în școlile de specialitate și analizat de oricine își dorește să scrie mai bine. Am remarcat 3 lucruri, în mod deosebit. Primul e că nu doar spune o poveste, ci implică publicul în povestea respectivă. Menționează, în treacăt, un episod sau un personaj, iar atunci când îl reia, 20 de minute mai târziu, tu nu doar că știi despre ce e vorba și te simți ”de-ai casei”, dar ești deja implicat emoțional.

Al doilea lucru pe care îl face, la fel ca un scriitor genial de thriller, e că plantează indicii pe tot parcursul spectacolului. Indicii pe care, bineînțeles, n-ai cum să le observi la prima vizionare pentru că sunt subtile și aparent inutile. Abia la final înțelegi cum se leagă totul și la o a doua vizionare, când le sesizezi, în sfârșit, realizezi cât de minuțios și-a construit narațiunea.

Iar al treilea lucru este că, tot ca un bun scriitor de thriller, știe cum să dozeze perfect tensiunea (ceea ce și recunoaște, de altfel). Și folosește acest skill, dezvoltat și perfecționat în timpul unei cariere de 10 ani, pentru a-și transmite mesajul. Și o face atât de bine și atât de puternic, încât sunt minute în șir în care ai putea auzi un ac căzând pe podeaua Operei din Sydney.

E o critică necesară a comediei și a istoriei artei

Pe lângă o disecție a misoginismului și a homofobiei, Hannah Gadsby pune sub lupă 2 domenii în care a activat, și care abundă în stereotipuri și preconcepții.

Este vorba despre istoria artei (specialitatea ei din facultate) și comedie. În materie de comedie, deconstruiește mecanismul prin care comicii obțin râsetele și explică de ce este limitat, greșit și cât rău poate face anumitor categorii sociale.

Iar în materie de istoria artei face praf miturile artistului torturat și artistului viril și pasional, și te pune față în față cu o realitate urâtă, dar necesară. Nu vă dau spoilere, vă las să descoperiți voi despre ce este vorba.

Ca să vă faceți o idee, puteți urmări cele 3 videoclip-uri pe care le-a postat acum 2 ani pe canalul ei de YouTube, în care comentează opere de artă renascentiste.

***

”Nimic nu e mai puternic decât o femeie distrusă, care s-a reclădit singură”, spune Hannah spre finalul show-ului ei, dar se înșeală. Există ceva mai puternic decât o femeie distrusă, care s-a reconstruit singură. O femeie care își spune povestea. O să vă convingeți de asta după ce vedeți ”Nanette”.