Aceasta este o poveste adevărată. Și cea despre cum l-am abordat aseară pe Daniel Jones, editorul celebrei rubrici ”Modern Love” din New York Times, să-l întreb dacă mi-a citit povestea și povestea despre care întrebam.

Povestea de aseară este despre a avea puțin curaj. Despre nevoia mea de certitudine, nu de confirmare. Povestea din poveste este despre iubire. Despre cea mai pură și frumoasă formă de iubire pe care o știu.

Ca să înțelegeți despre ce e vorba trebuie să mă întorc în august, când am primit un mesaj de la o prietenă, care îmi spunea că Daniel Jones vine la festivalul Unfinished din București și selectează povești de dragoste pentru un proiect special, Unfinished Love Stories.

Oricine putea înscrie o poveste de dragoste, atât timp cât era adevărată, nemai publicată până acum și de maximum 500 de cuvinte. Deadline-ul era 20 septembrie. Bineînțeles că n-am scris nimic. Cine sunt eu să scriu o poveste de dragoste pe care s-o citească omul care a transformat o rubrică din New York Times în trei bestsellere, o mini-serie TV și un podcast super popular?

Pe 20 septembrie, în ultima zi de înscrieri, mi-a scris cea mai bună prietenă. Era foarte fericită că trimisese o poveste pentru Unfinished Love Stories și aflase că trecuse de selecția inițială și că povestea ei urma să fie citită de Daniel și, eventual, aleasă printre cele 4 care urmau să fie citite la Unfinished.

Curajul ei m-a inspirat, ca de obicei. M-am gândit la toate poveștile de dragoste din viața mea, trecute sau prezente. Și când m-am gândit la ideea de poveste de dragoste neterminată, am știu exact despre cine vreau să scriu.

Am scris, așadar, o oră, ca într-o transă, în cuvinte extrem de simple, despre această poveste de dragoste, care mi-a marcat decada a doua a vieții și jumătate din a treia decadă. Am apăsat butonul de send plângând, pentru că, pe cât de frumoasă e această poveste, pe atât e de dureroasă.

Am așteptat, apoi, un semn de la echipa Unfinished. O mare parte din mine știa că povestea nu va fi selectată. Nu pentru că o trimisesem în al 12-lea ceas, ci pentru că nu era o poveste de dragoste tipică. Chiar și pentru un festival cu tema Off Center. Dar, bineînțeles, ca întotdeauna, o mică parte din mine a rămas să spere.

Fast forward către aseară, când, la Unfinished, l-am ascultat pe Daniel Jones vorbind despre Modern Love și apoi am ascultat doi actori citind câte o poveste de dragoste. Prima povestea era dintre cele publicate în NY Times, la celebra rubrică. A doua era trimisă de cineva din comunitatea Unfinished – în cazul celei de aseară, de cineva din Brazilia.

La final, mi-am luat inima în dinți (mai mult în gât, pentru că acolo simțeam că urcase) și m-am dus la Daniel. Voiam să știu un singur lucru: dacă a citit povestea mea. Nu dacă i-a plăcut, nici de ce n-a ales-o, doar dacă a citit-o. Atât.

L-am salutat, i-am spus cât îi admir munca și că mi-am făcut abonament la NY Times special să pot citi această rubrică. Mi-a răspuns foarte amabil, așa că mi-am făcut curaj și i-am spus că am trimis și eu o poveste și voiam să știu doar dacă a citit-o.

M-a privit încurcat și mi-a zis că a primit peste 150.000 de povești de-a lungul anilor și că din păcate nu-mi poate spune. Am râs și i-am explicat că era vorba despre o poveste pentru Unfinished. S-a relaxat când și-a dat seama că nu eram o nebună care îi cerea să țină minte toate poveștile primite în cei 18 ani de proiect.

– A, grozav! Despre ce era povestea ta?

– Era despre câinele meu.

– Oh, n-am primit nicio poveste despre un câine, a spus el. Știi, au fost înscrise sute de povești, așa că organizatorii le-au selectat și mi-au dat doar 18 dintre ele.

– A, ok, nicio problemă. Voiam doar să știu.

În acel moment o tipă foarte drăguță, care stătea lângă el, mi-a spus:

– Am primit două povești despre câini. Care era a ta?
– Cu Lily Allen? am întrebat eu entuziasmată.
– Oh, mi-a plăcut foarte mult, mi-a răspuns. Țin minte că am început s-o citesc și apoi a trebuit s-o iau de la început pentru că m-a surprins twist-ul.

Cred că a văzut nedumerirea de pe fața mea, pentru că a continuat grăbită:

– Motivul pentru care n-am ales-o e că aveam anumite teme în jurul cărora căutam povești, cum ar fi copilărie, dorință etc. Și povestea respectivă nu se potrivea pe niciuna dintre respectivele teme. Dar mi-a plăcut.

Am continuat să povestesc cu Daniel despre dragoste și proiectul lui. Mi-a povestit cum, la început, editorul lui credea că rubrica Modern Love o să țină 1-2 ani, maximum. Asta se întâmpla în 2004. Luna viitoare merge în Japonia pentru lansarea Modern Love Tokyo, varianta japoneză a celebrei serii TV de pe Prime. Modern Love India are deja 3 serii și urmează multe alte țări. A fost o seară minunată, la finalul căreia am adormit zâmbind.

Vă las, mai jos, cu povestea de dragoste pe care Daniel n-a apucat s-o citească, dar care rămâne unul dintre reperele vieții mele emoționale. Sper să vă placă. 🙂

Lily Allen, Love Of My Life

I met Lily Allen on February 9, 2008, in a parking lot and fell madly in love with her, the moment I looked into her bulgy brown eyes.

She was – what some might call – an impulse purchase. I ordered her online, in the midst of a horrible breakup, after watching too many reruns of Legally Blonde. I should have probably started by telling you that Lily Allen is a chihuahua.

Lily Allen has made life more difficult for me in every possible way in the past 14 years. She has bitten every member of my family (some of them twice) and every ex boyfriend (in all earnestness, some had it coming). She has peed on everything I held dear, indiscriminately: closets, chairs, rugs, house plants, notebooks, bags. She has also peed on everything my loved ones held dear, whenever we went to visit; she has always been fair-minded like that.

I lost count of the number of gorgeous apartments I couldn’t rent because of their no pets policy or the number of Airbnbs I couldn’t book. Not to mention the number of times I had to switch places in a train or was unceremoniously kicked out of Ubers for having her with me.

But Lily Allen has also made life more beautiful for me in every possible way in the past 14 years. She was by my side, trembling lovingly, whenever I ugly cried myself to sleep after a heartbreak. She made every rental feel like home. She made every homecoming feel like a celebration and every long trip feel less lonely. She helped me remain sane during the Covid lockdown, forcing me to get out of the house when I was scared senseless.

She was there for every important life event in my 20s and early 30s: for every love story and subsequent breakup, for every dream job and subsequent resignation, for every illness and for every joy. She was the only constant in a world full of changes that scared me most of the time.

I remember talking to my best friend a couple of years ago, telling her I’d wish Lily Allen would live long enough for me to meet my future husband and get married, so that when I’d inevitably lose her, I wouldn’t fall apart. My friend didn’t laugh. She had also considered that, she said.

I got married a couple of months ago. Ever since, Lily Allen’s health has started spiraling down. Her liver is failing. Her eyesight is almost completely gone. I carry her up and down the stairs and hand feed her every meal. She fumbles and falls into her water bowl. It’s hard to watch, but I do. No matter how much it pains me, I witness it all. It’s the price of loving and being loved.

Lily Allen has been the only light in my dark days many times over. I just hope to be her light, too, when everything gets dark around her.