Știți cum arată ironia sorții? Să scrii pe blog despre replici pe care să le dai la întrebări lipsite de bun simț, ca apoi să ajungi destinatarul unei astfel de întrebări și să rămâi fără replică. E ok dacă nu știți cum e, vă povestesc eu, pentru că mi s-a întâmplat.

***

Azi, la prânz, eram afară cu cățelușa mea, Lily. Așa cum v-am povestit recent, Lily are aproape 15 ani și mai multe probleme de sănătate decât dinți funcționali.

De exemplu, când face no 2, trebuie să o proptesc trăgând de lesă sau se răstoarnă și cade. Ceea ce, din exterior, arată de parcă ea ar vrea să stea pe loc și eu o trag. Da, atragem mai multe priviri ciudate decât aș vrea. Also, I don’t care. E a mea, o iubesc și dacă va trebui să o proptesc pentru tot restul zilelor când face poo, so be it.

Doar că azi, un individ pe la 40 și ceva de ani (să-i spunem Vasilică), s-a oprit în mijlocul trotuarului, uitându-se la noi. L-am ignorat, dar n-a ajutat deloc.

– Așa fac câinii ăștia treaba?! m-a întrebat Vasilică aproape strigând, deși eram doar noi doi pe trotuar.
– Așa face ea, m-am chinuit să-i răspund zâmbind, în timp ce câinele meu se rostogolea de colo-colo.

Credeam că, odată ce i-am răspuns, Vasilică își va continua plimbarea. Credeam greșit.

– Da’ ce-are? m-a întrebat același suflet preocupat de binele câinelui meu.

Am respirat adânc. Lily continua să se balanseze de colo-colo, ca un hopa-mitică stricat.

– E doar bătrânică, i-am răspuns.
– Mda. Se vede că e pe ducă, mi-a spus Vasilică de parcă m-ar fi anunțat prognoza meteo.

Am simțit cum îmi iau foc obrajii și, decât să-i spun ceva care să escaladeze în cine știe ce conflict, am preferat să-mi iau câinele în brațe și să mă îndepărtez. Lily tremura din obișnuință, eu tremuram de nervi.

Nu e prima dată când cineva comentează în legătură cu vârsta sau cu stare ei, în gura mare, pe stradă, de parcă n-ar fi vorba despre o ființă pe care (se vede de la o poștă că) o iubesc, ci despre o bancă sau un felinar stradal.

Bunicilor le place să le arate nepoților:

”Uite, mami, vezi ce câine bătrân? Uite ce greu se mișcă! Abia mai merge!”.

Mamele se grăbesc și ele să le explice copiilor, care nu întreabă absolut nimic, doar se uită zâmbind la Lily (pentru simplul fapt că sunt sugari și nu știu diferența dintre un OZN și piciorul lor stâng):

”E un chihuahua, iubita, dar e bătrân taaaare! Vezi că nu mai vede bine? Vezi ce ochi alb are?”

Cred că bomboana de pe colivă a fost o doamnă în vârstă care, după ce m-a întrebat câți ani are, a conchis, profetic:

”Nu mai are mult!”.

Nu e ca și cum eu n-aș avea păreri în legătură cu aceste persoane sau n-aș putea să mi le exprim la fel de nonșalant.

Cum ar fi, de pildă, să mă plimb cu Lily și să-i spun câinelui, în gura mare:

”Uite, Lily, o vezi pe tanti? La cum se ține de shaorma aia, sigur nu s-a îngrășat de la glandă!”.

Sau, despre Vasilică, de azi:

”E un nene needucat, iubita! Vezi cum nu are deloc bun simț și nici empatie? Vezi?”

Sau doamnei în vârstă care mi-a reamintit de sfârșitul inevitabil al lui Lily (de parcă nu mă gândisem destul la asta în septembrie, când am dus-o la perfuzii):

”Ascult-o pe tanti, Lily, că știe mai bine!”.

Bineînțeles că n-am făcut și n-o să fac așa ceva niciodată. De ce? Pentru că nu sunt: a) nesimțită, b) dusă cu pluta, c) needucată. Ca noi toți, mă trezesc că judec, uneori, oamenii, dar mă străduiesc din răsputeri să n-o mai fac, nici măcar în gând. Să le arunc insulte deghizate în observații, în gura mare, pe stradă, însă, n-am făcut niciodată.

Și dacă credeți că doar mie mi se întâmplă și sora mea, Lia, trece printr-o poveste similară.

Lia are un câine pe care l-a salvat dintr-un adăpost, pe Mia. Mia are probleme cu tiroida, pentru care e la dietă, ia o grămadă de pastile scumpe și a fost la mai multe analize anul ăsta decât am fost eu din 2019 încoace.

Nu cred că este zi în care Lia să o plimbe pe Mia și cineva să nu comenteze în legătură cu greutatea câinelui, mai în glumă, mai în serios (știu pentru că și eu am scos-o la plimbare pe Mia și mi s-a întâmplat de fiecare dată).

Și pe Lia o supără toate aceste remarci la adresa aspectului câinelui ei. Și ea le ignoră sau le răspunde cât poate de binevoitor, dar o rănesc, în continuare, mai ales când știe cât se chinuiește să-i fie bine Miei.

Mi se pare ceva profund greșit la oamenii care se simt ok să emită judecăți de valoare, în gura mare, despre animalul altcuiva de companie.

Nu fac parte dintre cei care își consideră câinele ”copilul” lor și nici n-o să-i las ei toată ”averea” la moartea mea. Dar Lily face parte din familia noastră, o iubesc enorm și orice comentariu gratuit la adresa ei mă doare.

Am scris acum câțiva ani un articol numit Reguli de interacțiune cu câinii (și stăpânii lor). L-aș relua acum (cu un titlu mai catchy, de genul ”Cum să nu fii nesimțit”) dacă aș ști că Vasilicii și Vasilicile lumii ar ajunge să-l citească.

Până atunci, însă, vă rog, nu comentați niciodată cât de gras/slab/bătrân/orb este câinele cuiva, pe stradă. Oricât de gras/slab/bătrân/orb ar fi.

Dacă chiar vreți să vă învățați copiii sau nepoții adjective noi, faceți-o în privat. Nu mă obligați s-o învăț și eu pe Lily acum, când are aproape 15 ani, cuvinte ca ”obtuz”, ”ignorant” sau ”subdezvoltat intelectual”. Vă asigur că, în ciuda vechii zicale, you can always teach an old dog new words.