Vineri am folosit Morning Pages ca să înșir o litanie de motive pentru care eram nefericită.

Mi s-a rupt (nu ciobit, rupt) o măsea, Lily era bolnavă, încercasem un skill nou și eșuasem lamentabil, nu eram mulțumită de cum mă organizez cu munca, aveam o sută de mici probleme care îmi încărcau creierul și sufletul.

Nu știu cum sau de ce, după vreo 2 pagini de înșirat nemulțumiri, m-am oprit și am scris:

”Peste ceva timp, dacă o să am o perioadă mai grea, o să mă uit peste ce am scris aici și o să mă gândesc «We were happy, but we didn’t know it». Aș vrea să fiu mai conștientă de vremurile bune când se întâmplă, nu mult mai târziu”.

S-a dovedit că micul meu moment de iluminare a fost profetic.

Vineri a fost ultima zi în care cățelușa mea, Lily, a mâncat singură. Tot weekendul m-am chinuit să o forțez să mănânce. De luni merg cu ea la perfuzii. E doar piele și os. O hrănesc cu o seringă și mă bucur pentru fiecare mililitru pe care nu-l scuipă.

Analizele ei au ieșit absolut înfiorătoare – una dintre enzimele pancreatice, a cărei valoare maximă e 24, i-a ieșit 1886. De 78 de ori mai mare. Asta deși ia 5 pastile pe zi, dintre care 3 doar pentru ficat. Doctorița mi-a spus că n-a mai văzut așa ceva de ani buni.

Mi-a vorbit, de altfel, despre opțiunile mele. Să îi opresc tratamentul și să o las să se ”stingă” singură. Sau să o ”adorm”. Deocamdată le refuz pe ambele. Așa slăbită cum e, încă se ține pe piciorușe. Nu dă semne de suferință. Nu o pot lăsa fără tratament, mi s-ar părea o cruzime. De eutanasiat încă nu concep.

Și nu, nu o fac din egoism. Dacă o să văd că suferă, o să fac tot ce pot să-i opresc suferința.

Mama m-a emoționat tare ieri, când am vorbit la telefon, și mi-a spus că a discutat cu tata să-i comande lui Lily un coșciuc mic, din lemn, s-o îngropăm în grădină. S-a gândit și la o mică piatră funerară, cu poza ei, numele și anii în care a trăit și ne-a teriorizat pe toți cu lătratul ei (asta am adăugat-o eu).

Și eu mă gândisem la asta: un mic mormânt în grădina în care mai avem îngropați alți trei câini pe care i-am iubit.

Adevărul e că, paradoxal, animalele noastre ne-au făcut oameni mai buni. Și pe mine, și pe părinții mei, și pe sora și fratele meu.

Am plâns de multe ori ieri. Azi, Lily pare o idee mai bine. Nu cu mult, doar cu puțin. Dar I will take that. I will take every second with her.

Pentru că știu că peste câteva zile/săptămâni, o să mă gândesc la ziua de azi și o să înțeleg că eram fericită, dar nu știam.