Lansarea primei mele cărți n-a fost deloc cum m-am așteptat să fie. Și asta pentru că mi-a depășit toate așteptările.

O să râdeți, dar cu vreo 12 ore înainte de lansare (când ar fi trebuit să-mi fac somnul de frumusețe), căutam pe Google ”Where do authors sign on books?” și umpleam pagini după pagini de agendă, încercând să-mi ”creez” primul autograf. Asta ca să înțelegeți cât de pregătită eram pentru acest eveniment sau pentru a deveni, în sfârșit, scriitoare publicată, for that matter. L-am verificat chiar și pe cel al Innei, să nu ne trezim în situația jenantă în care semnăm la fel, ca două tipe care poartă aceeași rochie la un party (Cu plăcere, Inna, pun pariu că tu nu te-ai gândit la asta!).

Aș vrea să vă spun că îmi amintesc fiecare moment din cadrul lansării (la care, în bună tradiție Inozică, am întârziat – sunt genul de om care ar întârzia și la propria înmormântare), dar de la emoții și de la agitația de acolo, în mintea mea e un caleidoscop de emoții, cuvinte și imagini.

Toată echipa din spatele cărții. 🙂

Țin minte că la un moment dat alergam după băiețelul unei prietene printr-un magazin (pentru că se plictisise în fața scenei), apoi că am primit două buchete superbe de flori și o plantă în ghiveci (pe care sper să n-o ucid), că am stat cu sora mea, Yvonna, la baie în Wonder Woman pose (în timp ce de-a stânga și de-a dreapta toaletei în care mă aflam se trăgea nemilos apa), că am semnat primele autografe cu mâna tremurândă, că verișorul meu, Paul, a fost să-mi aducă apă (pentru că organismul meu s-a decis să nu mai producă salivă și la mine în gură era ca în deșertul Gobi) și că un puști de 8-9 ani a venit la mine să-i semnez cartea.

Și apoi, cu un aer de Justin Bieber miniatural, și-au scuturat părul rebel din ochi, mi-a zis scurt: ”Selfie?”, și, în timp ce eu eram ocupată să-mi închid gura (căzută probabil de la șoc), a zâmbit ca în reclamele la pastă de dinți, a apăsat butonul telefonului și s-a îndepărtat vesel. Au urmat și alte selfie-uri cu mini Justini Bieberi și mini Selene Gomeze în cursul zilei, dar îmi place să cred că după acest mic șoc, în restul pozelor am apărut cu gura închisă. În ultima s-ar putea chiar să fi zâmbit.

Îmi aduc aminte și momentul speech-ului meu, care s-a dovedit un mic dezastru, dar care toate prietenele m-au asigurat că a fost foarte simpatic și reușit (nu îmi merit prietenii, știu).

Ca să înțelegeți de ce a fost speech-ul meu un mic dezastru, o să vă pun, mai jos, doar introducerea lui și reacțiile publicului (public puțin mai tânăr decât am anticipat inițial și care a luat metafora pe care am folosit-o destul de personal).

”Anul trecut pe vremea asta, cea mai frecventă întrebare pe care o auzeam – în afară de «Vreți și punguță?» – era «Ina, când scrii și tu o carte?». Ei bine, zilele astea lumea mă întreabă «Și, cum e să scrii o carte?». Mai țineți minte când eram mici și aveam o măsea care se mișca, dar nu cădea?”

Abia am terminat propoziția, că privirea mi s-a intersectat cu câțiva membri ai publicului, care mă urmăreau cu gurile căscate, în interiorul cărora se vedeau spațiile abia evacuate de dințișorii de lapte.

”Și tata sau bunicul o lega cu o sfoară de clanță și trăgea nemilos de ușă?”

Copiii înlemniseră, cu ochii bulbucați. Câțiva părinți mă priveau și ei îngroziți. Doar prietenii mei râdeau de pe margine.

”Și se întâmpla ca măseaua să nu cadă? Și apoi încerca să v-o scoată cu mâna, în timp ce voi urlați până erați vineți la față și vă încleștați gura?”

Toate gurițele s-au închis la unison. Puteai tăia tensiunea din aer cu cuțitul de unt. Am încercat să trec cât mai repede peste acest moment jenant, turuind finalul ideii:

”Cam așa se simte și procesul creativ atunci când scrii o carte, numai că toată povestea asta nu durează câteva minute, ci vreo câteva luni și tu ești cel care își leagă singur măseaua de clanță.”

Faptul că după acest discurs au mai fost copii care au venit să-mi ceară autograful pe carte sau să se pozeze cu mine o pun pe seama faptului că A. au fost obligați de părinți sau B. se uitau la Tequila sau la Smiley în timpul discursului meu (care a fost alături de mine, pe scenă, împreună cu toți YouTuberii și cei de la editura Niculescu) și n-au auzit niciun cuvânt.

Din restul evenimentului, îmi aduc aminte doar că în inima mea se lansau mici focuri de artificii de fiecare dată când vedeam un prieten sau o cititoare-prietenă venind înspre mine cu brațele deschise sau cu cartea la semnat. Cred, sincer, că după ziua de sâmbătă, inima mea a crescut în diametru cu câțiva centimetri și că acum e o inimă grăsuță și fericită.

Vreau să vă mulțumesc, din suflet, tuturor celor care și-au rupt sâmbătă câteva minute sau câteva ore să fie alături de mine – zâmbetele voastre mi-au rămas pentru totdeauna gravate pe retină.

Cu prietena mea, Andreea Vasile

Le mulțumesc prietenilor mei care au venit cu copilași mici după ei, celor care i-au lăsat acasă, în grija altcuiva, celor care n-au copii, dar au venit mahmuri fiind (nu dăm nume, hehe), celor care au venit pe fugă, pentru că aveau evenimente importante în acea zi, dar au insistat să mă vadă, celor care nu m-au anunțat că vin și mi-au făcut o surpriză și celor care n-ar fi lipsit de acolo pentru nimic în lume, pe ale căror zâmbete și îmbrățișări calde m-am bazat. Știți voi cine sunteți. Vă iubesc!

Ediția germană a cărții mele. Vielen Dank! 😀

Și le mulțumesc din suflet tuturor cititoarelor-prietene care și-au rupt din timpul lor prețios să fie alături de mine, să mă îmbrățișeze, felicite și să-mi ceară un autograf pe prima mea carte. Mulțumiri și cititoarelor care n-au ajuns, dar care și-au trimis ca emisari copiii. Cu toții m-ați făcut să mă simt cea mai fericită fată din lume.

Nu în ultimul rând, le mulțumesc iubitului meu, surorii mele Lia, prietenilor mei Alexandra și Paul și editoarei mele, Carmen Vasile, pentru sprijin psihic, emoțional și fizic.

Și sisigerului meu (adică momager, în varianta de soră), Yvonna, care în toată nebunia evenimentului, mi-a ținut mereu geanta și moralul. Nu pot și nici nu vreau să-mi imaginez lansarea asta fără zâmbetul ei de 1000 de W, fără cuvintele ei de încurajare, fără Wonder Woman pose-ul nostru de la baie și fără prezența ei alături de mine, dându-mi infinită încredere. Am înțeles, sâmbătă, că în spatele fiecărei scriitoare de succes se află o soră mai mică cu o inimă de aur.

Momentul Smiley 🙂

Le mulțumesc și celor care n-au apucat să vină, dar care mi-au trimis poze cu cartea comandată sau mesaje cu gânduri bune. Și, dacă vreți să ne vedem dar n-ați apucat să ajungeți sâmbătă asta, mă găsiți duminică, 26 noiembrie, la ora 13:00 la Gaudeamus, la standul editurii Niculescu, de data asta cu autograful exersat. 😀 Iar cartea ”Cum am devenit YouTuber” o puteți comanda, ca și până acum, de pe site-ul editurii Niculescu.

Concentrarea dinaintea primului autograf 😀

***

Am citit azi că, potrivit UNESCO, în lume se publică anual 2 milioane de cărți (atât noi, cât și vechi). În 2017, pentru prima dată, una din cele 2 milioane poartă semnătura mea. Vă mulțumesc că mi-ați fost alături în aventura asta uimitoare și abia o aștept pe următoarea. 😀