Sunt convinsă că numele Grace Choi a stârnit ceva rumoare săptămâna trecută în birourile giganților Lancôme, L’Oréal, Sephora, M.A.C, Maybelline, Dior, Chanel & co.

Și asta pentru că fata asta, absolventă de Harvard Business School, a inventat o imprimantă 3D cu ajutorul căreia îți poți produce singură, acasă, farduri de pleoape, rujuri, fonduri de ten sau creme! Imaginați-vă doar ce impact va avea această invenție asupra unei industrii care valorează anual 55 de miliarde de dolari, doar în SUA!

Știu că sună a SF demn de Asimov, dar imprimanta, numită Mink, și care va costa inițial 200 de dolari, funcționează foarte simplu: o conectezi la calculator ca pe o imprimantă obișnuită, ea citește un cod de culoare de pe ecran și apoi, folosind pigmenți și materii prime la fel ca cele utilizate în industria cosmetică, îți printează produsul dorit.

Și mie mi-a sunat imposibil până am urmărit filmulețul de mai jos, în care Grace a făcut o prezentare a imprimantei în cadrul Conferinței TechCrunch Disrupt din New York, care a avut loc luni, 5 mai. În demo (pe care îl găsiți de la minutul 3:09 la 5:09), Grace a ales o nuanță de fard de pleoape dintr-un tutorial video de pe YouTube și, în câteva secunde, a printat fardul de pleoape respectiv în exact aceeași culoare.

Dincolo de genialitatea invenției ei, mi-a plăcut mult discursul fetei ăsteia. Mi-a plăcut stilul ei direct, aproape tăios, mi-au plăcut miserupismul (a folosit cuvântul bullshit de vreo 3 ori într-o prezentare oficială, în fața a sute de specialiști) și aroganța ei, în cazul acesta scuzabile prin prisma genialității. Nu-i așa că vă amintește de Christina Yang, din Grey’s Anatomy? 🙂

Dar, cel mai mult și mai mult, mi-a plăcut ce a răspuns la final, în fața juriului de specialiști.

– That’s a really, really impressive demo, really cool!, i-a spus unul dintre membrii juriului. But hardware is a really difficult process and a lot of businesses fail, trying to do the manufacturing. Talk to me a little bit of your experiences and why you think that you’ll be able to help manufacture this?

Voi ce ați fi răspuns în locul ei? V-ați fi scos în evidență experiența vastă, poate numeroasele calități, studiile la Harvard, relațiile în domeniul business? Știti ce a răspuns ea?

– Oh, cause I’ve failed a lot of times before, so this isn’t my first rodeo. This isn’t even my second or third, you know? I’ve done this before, I know all the pitfalls. And we’re gonna fail. You just have to make sure you don’t fail when it counts.

Am apăsat repeat și am ascultat încă o dată și încă o dată răspunsul ăsta superb până când am ajuns să-l pot reda mai sus aproape din memorie.

Mă gândesc foarte des la eșec în ultima vreme. Mult timp am respins ideea eșecului, cum copiii care se joacă de-a v-ati ascunselea și sunt găsiți de un adult închid strâns ochii, prefăcându-se că nu sunt acolo. În ultima vreme, însă, am început să-i fac loc eșecului în viața mea, ca unui străin pe care, vreau nu vreau, va trebui să-l găzduiesc o perioadă.

Am mai golit un raft pe etajeră în baie, am mai călcat niște așternuturi de rezervă și m-am pregătit mental pentru gândul că n-o să mai fiu singură și liberă să fac ce vreau prin casă și că trebuie să accept această prezență inconfortabilă o vreme. Pentru că eșecul va veni în viața mea cu niște valize în care se găsesc lucruri mai valoroase decât bijuteriile pe care fotomodelul Kendra Spears le-a moștenit în urma căsătoriei cu fiul lui Aga Khan IV, în septembrie anul trecut (și bijuteriile alea nu sunt nici puține, nici modeste, let me tell you that!).

Am fugit de multe ori de eșec până să înțeleg un lucru simplu: că, paradoxal, teama paralizantă de eșec mă ține departe de orice urmă de succes. Că trebuie să îi accept inevitabililtatea și, mai mult decât atât, să îl văd ca pe o bornă kilometrică, nu ca pe un final de drum.

Trăim într-o cultură care glorifică succesul (pe toate planurile), dar eu, una, am mai multă încredere în oamenii care îmi vorbesc despre greutățile și eșecurile lor decât în cei care pozează în super-eroi. Sunt zeci, sute de conferințe în România în fiecare an despre succes în business, blogging, antreprenoriat, publicitate, fashion etc. Niciuna nu m-a atras vreodată în mod deosebit. O conferință în care speakerii să vorbească despre eșecurile lor, însă? Where do I sign in?!

Americanii au înțeles importanța eșecului, a acceptării și a recunoașterii lui și, mai ales, a tranformării lui într-o daltă cu care îți sculptezi succesul. Știați că în Silicon Valley există o conferință (FailCon), în care oamenii din domeniul IT&C vorbesc despre invențiile și realizările lor ratate și învață din greșelile lor și ale celorlalți? Sau că s-au scris cărți în care oameni de succes vorbesc despre momentele pe care nu le-ar trece în CV și pe care nu le-ar menționa în ruptul capului la un interviu de angajare (Mistakes I Made At Work)? Am descoperit toate astea dintr-un articol excelent în Elle SUA, numit “On the Progress Enhancing Benefits of Failure”.

Am rămas cu două noi mantre personale de pe urma lecturii lui. Prima dă titlul acestui post. Cea de-a doua este “give yourself permision to suck”. E incredibil cât de eliberator poate fi acest gând pentru un mic perfection freak ca mine. Și nu cred că sunt singura.

Acum, mă scuzați, vă rog, trebuie să termin de șters praful și de aspirat. Eșecul urmează să-mi bată la ușă în curând și vreau să-l primesc așa cum se cuvine. 😉