Dacă o să am vreodată o casă a mea, mi-ar plăcea să am și o cameră în care să depozitez, ca pe niște trofee, toate greșelile pe care le-am facut vreodată.

Ar avea pereții văruiți în culoarea cojii de ou și un lampadar victorian, care ar da în jur o lumină caldă și difuză. Iar pe rafturile de lemn lăcuit ar fi grupate, ca la o expoziție, ocaziile pe care le-am ratat pentru că am fost prea timidă, momentele în care am spus prea mult, cele în care am spus prea puțin, fotografiile în care am zâmbit fals, lucrurile pe care le-am pierdut pentru că n-am crezut că le merit sau cele pe care le-am pierdut pentru că n-am știut să lupt pentru ele, clipele în care am fost prea mândră să cer ajutor, cele în care n-am știut să fiu suficient de mândră, piedestalurile pe care am urcat și prăpastiile în care am căzut, reproșurile pe care le-am făcut, cele pe care n-am știut să le fac, gesturile nechibzuite și cele prea îndelung exersate, momentele în care i-am mințit pe alții, dar mai ales cele în care m-am mințit pe mine.

Aș fi singura care ar avea cheia de la cameră și aș intra destul de rar în ea. Cam de două-trei ori pe an, cât să șterg praful de pe greșeli și să mă asigur că nu le uit.

Iar la sfârșitul fiecărei vizite aș înconjura cu privirea toate exponatele, aș stinge becul lampadarului și aș răsuci, mulțumită, cheia în ușă. În urma mea, în cameră s-ar așterne o liniște adâncă și un parfum discret de mosc, piersică și regret.