Am văzut-o pe Alexa Valianatos acum 2 ani, la un show TV de gătit, și am rămas impresionată de curajul și decența cu care se prezenta în fața unei țări profund temătoare de orice și de oricine e diferit. Am reîntâlnit-o apoi la TEDxBucharest 2018, unde a fost speaker, în calitate de vice-președintă a organizației MozaiQ și de activistă pentru drepturile persoanelor LGBT.

Aș vrea să citiți interviul pe care i l-am luat la TEDxBucharest cu mintea și cu inima deschise, pentru că, așa cum spune și Alexa, empatia e primul pas spre a le oferi persoanelor transgender șansa la o viață mai bună.

***

Când ți-ai dat seama pentru prima dată că ești o femeie într-un corp de bărbat?

Nu e o perioadă în care îți dai seama. Resimți încă din copilăria primară niște diferențe pe care unii le cataloghează ca „anormale“. Un cuvânt total greșit – normalitate nu există. În perioada în care m-am născut, oamenii oricum nu știau nimic despre nimic. Și normal că n-am putut să-mi exprim acele sentimente, nici nu știam cum să le exprim.

Ce simțeai, mai concret?

Simțeam nevoia să mă joc cu jucării de fete, îi luam lucrurile mamei, îi luam fardurile. De la o vârsta mi-a zis: „Băi, gata, ai crescut, nu mai… o să râdă oamenii de tine. Acum, gata!“.

În momentul ăla am înțeles că trebuie să inhib ce simțeam și că nu e bine să mai spun ce simt.

Și cumva am fost un copil norocos că am putut să fac asta, fără prea mult efort sau fără prea mari traume. Inhibându-mi chestia asta am putut să trec prin viață și să joc rolurile pe care mi le-a cerut familia, societatea etc. Așa am ajuns să fiu soț, să fiu tată, totul sub formă de rol. Iar la un moment dat soarta mi-a schimbat foaia și a zis: „OK, în momentul ăsta trebuie să începi o altă viață…“

Care a fost momentul acela pentru tine?

A fost momentul în care mama biologică a fetelor mele a decis să-și vadă de viața ei. Fără vreo motivație legată de ce simțeam eu. De fapt, tranziția mea a început la 2 ani de la despărțire și la 18 ani distanță de la momentul în care am cunoscut-o pe ea. În decembrie 2016 am început tranziția, în ianuarie am făcut 35 de ani.

Dacă ea n-ar fi vrut să vă separați, crezi că nu făceai tranziția?

Nu știu dacă aș mai fi rezistat mult. Pentru că deja disforia, adică disconfortul pe care îl resimțeam, era enormă și începea să fie din ce în ce mai greu. Deja în 2016 am simțit că nu mai pot.

Alexa în timpul interviului nostru, la TEDxBucharest

Cum e să trăiești 30 de ani într-un corp în care nu te simți bine?

Hai să-ți explic altfel. Imaginează-ți că te trezești peste noapte altfel decât te știi, dar tu continui să te simți așa cum erai. Imaginează-ți că ești obligată să trăiești ca altcineva. Să nu poți să faci nimic în legătură cu asta foarte mult timp. Cred că-i greu de înțeles. Ești, efectiv, captiv în ceva ce nu-ți aparține. La un moment dat înnebunești. Poți s-o duci, unii nu pot s-o ducă. Dar o duci până la un moment dat. La 27 de ani deja înțelesesem, deși încă eram în relația cu fost soție. Nu mă defineam și nu aveam pachetul de cuvinte pe care îl am acum. Dar înțelesesem cam unde mă situez și de ce simt ce simt. Pentru că sentimentele au continuat, bineînțeles și în adolescență și mai departe. Cu toate astea, mi-am spus că trebuie să continui și că e mai important să mă ocup de ceea ce am, decât de ceea ce simt.

Ceea ce simte în acest caz o persoană trans, dar și una gay, este vinovăție. Sentimentul că nu ești normal, că nu ești ceea ce trebuie să fii, că ai o problemă medicală. Unii își dau seama că ceva nu e în regulă și caută un medic. Din păcate, avem prea puțini medici abilitați pe zona asta. Eu am avut norocul să ajung la un psihoterapeut, prin intermediul unei organizații cunoscute la noi, ACCEPT, apoi la un psihiatru și la un endocrinolog.

Terapeutul mi-a făcut evaluarea psihologică și atunci am aflat că, de fapt, n-am probleme psihice și că singura mea problemă era diferența față de ceilalți. Că m-am născut diferită și dacă ceva a fost anormal în viața mea a fost faptul că atâția ani am jucat un rol care nu era al meu.

Faptul că am dat de acest psihoterapeut m-a ajutat foarte mult să mă înțeleg. Psihoterapia ajută omul să se înțeleagă. Psihiatria nu are ce să caute în acest caz, dar din păcate în România se practică și se face și o evaluare psihiatrică. În cazul meu, rezultatul a fost cât se poate de clar: fără simptomatologie psihiatrică. Diagnosticul: disforie de gen. Mulți mă întreabă: „Dar de ce diagnostic? Pentru că un diagnostic înseamnă că ai o boală, nu?“. Dar când femeia gravidă e diagnosticată ca atare nu e o boală, e o situație medicală. Același lucru se întâmplă și la noi, persoanele trans.

În momentul de față, în lume, disforia de gen a fost depatologizată, adică scoasă în totalitate de sub termenul de „diagnostic“. S-a ajuns însă la concluzia că nu e bine dacă se întâmplă asta, pentru că în țările în care se oferă servicii medicale de realizare a tranziției pe bază de asigurare medicală, nu s-ar mai putea face acest lucru, pentru că n-ar mai avea în ce bază. Și atunci se păstrează noțiunea de diagnostic și denumirea de „sănătate sexuală“ pentru că e nevoie de un diagnostic ca persoanele să poată face tranziția în sistemul asigurărilor de stat.

La noi tranziția e acoperită de asigurarea medicală?

Nu, la noi încă se practică medicina pe codul medical ICD10, care a fost implementat în 1992 și care vorbește despre persoanele trans ca despre niște persoane care suferă de maladii cumplite. În țările dezvoltate se lucrează pe codul ICD11, unde nici măcar psihiatrul nu mai este adus în discuție, pentru că nu este nevoie de el.

Știu că fetele tale sunt foarte încurajatoare și au ales să locuiască cu tine după divorț. Familia cum a reacționat la tranziția ta?

Mama nu mai e printre noi de 9 ani aproape, tata a aflat în ianuarie anul trecut. Frații au reacționat cât s-a putut de bine când am ajuns să le spun.

Fosta soție?

Ea a aflat din presă.

Deci n-ai vorbit personal cu ea?

Nu, după divorț noi eram în război. Am avut din partea ei foarte multe plângeri penale: că am amenințat-o, că am bătut-o, că nu mai știu ce. Acum ne înțelegem bine, culmea! [râde] Îmi vorbește la feminin și a reușit să treacă de etapa asta. Însă bunicii au fost cei care au fost neașteptat de înțelegători, la 82 de ani! Am aflat de părerea lor când am fost invitată la emisiunea lui Teo. Cei de la Teo m-au întrebat dacă nu ar vrea să vină și ei în emisiune. Și atunci m-am gândit că ar avea un impact pozitiv ca oamenii să vadă niște persoane de 80 și de ani, care înțeleg fenomenul și care sunt iubitori față de o nepoată pe care o știau nepot și care a crescut la ei în casă. Au fost foarte supportive și ok.

Și ei au aflat din presă?

Da, eu evitam să mă mai duc la ei, întrerupsesem orice legătură cu ei. Mi-era teamă să nu facă vreo nefăcută – bunicul meu fiind cardiac. Dar a fost foarte ok, sunt amândoi foarte ok și în prezent nu sunt probleme. Întreaga familie, așa cum e ea, divizată, e ok. Dar până la urmă nu mă interesează decât familia mea actuală, copiii. Ei sunt pe primul plan. Ei și prietenii mei din comunitate, care m-au ajutat în momentele enorm de grele.

Ai povestit că la un moment dat ai fost atât de disperată încât te-ai gândit la sinucidere.

Am fost la un pas, da. Am băgat un pumn de pastile în gură – bine calculate, să fie pastilele care trebuiau și nu doar să mă rănească. Pentru că eram la un pas de a ajunge în stradă.

Și ce te-a oprit?

M-a oprit gândul că mai am o săptămână la dispoziție până să vină proprietarul apartamentului să-mi spună să plec. Pentru că am fost dată afară de la serviciu, nimeni nu mă angaja și nu mai aveam bani să trăiesc. Bagajele erau făcute, copiii urmau să plece la cealaltă mamă, practic pierdeam tot. Mi-am zis: „Băi, eu pe stradă nu mă duc!“. Pe stradă nu poți să te îngrijești și nimeni nu te angajează nespălată. Practic, n-aveam nicio șansă.

Mi-am zis că decât pe stradă, mai bine sub stradă.

În momentul ăla am luat pastilele și am stat și m-am gândit, avându-le în gură „Hai, totuși, să n-o fac acum, să mai aștept o săptămână. Și când vine proprietarul și-mi spune «Ieși!» s-o fac“. Cam ăsta era planul meu atunci. Între timp au apărut actualii și bunii mei prieteni, frați, de-aia le spun familie, care mi-au întins o mare mână de ajutor. Și care m-au ajutat să rezolv o foarte mare parte din problemele de moment, financiare și nu numai.

Sunt cei din Asociația ACCEPT?

Cei de la ACCEPT m-au ajutat pe plan medical, psihoterapeutic. Dar sprijinul cel mai mare a venit din partea comunității trans. Eu mă gândeam: „Nu există soluție! Cine îmi dă mie nu știu câte zeci de milioane acum? Nici vorbă!“. Dar cei din comunitatea trans au făcut un call și au strâns o sumă mare de bani pentru mine și ăla a fost momentul salvator. Inițial n-am vrut să accept banii, mi se părea umilitor, dar pe de altă parte asta era șansa de a-mi păstra copiii și de a merge mai departe.

Practic, în momentul ăla am renăscut a doua oară. Prima oară am renăscut în momentul în care am început tranziția. Iar a doua renaștere a fost momentul în care ei au intervenit în situația asta.

În ce punct ești acum cu tranziția din punct de vedere fizic?

Fizic sunt ok. Îmi doresc mult mai mult – am nevoie de intervenții chirurgicale la nivel facial, mai ales la nas, unde am și o deviație puternică de sept. Și, pe de altă parte, îmi doresc și intervenții la nivel estetic – de feminizare facială, vocală, mărul lui Adam. Sunt elemente la care trebuie intervenit, mai ales că nu mai am 18 ani. N-am făcut nicio operație până acum. La nivelul sânilor, de exemplu, nu simt nevoia, pentru că se dezvoltă singuri. În schimb, da, simt nevoia unei intervenții de reconstrucție și de reatribuire a organelor specifice genului, la nivelul organelor genitale. Dar nu e vorba că simt nevoia, e ceva care, în mod clar, mi-ar îmbunătăți calitatea vieții. Pe noi, faptul că există acea malformație acolo, utilă doar nevoilor fiziologice, ne împiedică să formăm un cuplu, de exemplu. Pentru că majoritatea se lovesc de chestia asta sau de „cum o să mă vadă lumea“. Din cauza asta simt că ni se interzice dreptul de a iubi, dreptul de a forma un cuplu.

Care a fost partea cea mai grea a tranziției pentru tine?

Cea în care mi-am pierdut serviciul și am simțit că nu mai am nicio șansă la nimic.

Ți s-a schimbat viața de când ai devenit o persoană publică?

S-a schimbat radical, da. Acum lucrez cu Uber și am reușit să reîncep munca. De gătit gătesc foarte rar, că nu mai am timp. Nu pot să zic că sunt într-un punct foarte bun al vieții mele, dar mult mai bun decât înainte.

Ce ar putea să facă oamenii pentru a ajuta persoanele transgender să se simtă mai bine și să trăiască mai bine?

E o întrebare perfectă asta! În primul rând, să empatizăm, să nu analizăm persoana. Dacă are trăsături masculine, dar prezentarea ei e într-o formă feminină, să respectăm lucrul ăsta. Să ne adresăm la feminin, să-i respectăm genul, să nu facem asta doar când e de față și pe la spate să-i vorbim la masculin. Să înțelegem că ești ceea ce simți, ceea ce trăiești, ceea ce te-ai născut și n-ai avut șansa să fii de la început. Prin expresia de gen empatizăm și respectăm.

Mulțumesc Iunieta Sandu și TEDxBucharest pentru sprijinul oferit în realizarea acestui interviu.

Surse foto: Facebook Alexa Valianatos.