Aceasta este o poveste despre un muncitor dintr-o fabrică de hârtie și despre una dintre cele mai stranii grădini din lume. Dar și despre bucuria de a crea și despre fiecare dintre noi.

***

Am primit multe comentarii și mesaje după ce duminică am scris despre prietena mea, Roxana, și expoziția-surpriză de ziua ei. Cel care m-a emoționat cel mai tare a fost un mesaj primit de la o doamnă în vârstă, care mi-a povestit că a început să picteze recent, după ce toată viața a visat în secret la asta, dar n-a avut curaj.

Mi-a mulțumit pentru bucuria pe care i-a dat-o povestea Roxanei, mărturisindu-mi că i-ar plăcea ca într-o bună zi să aibă și ea o expoziție, deși nu se simte pregătită încă. A încheiat cu o frază care m-a lăsat cu un nod în gât:

”Dar eu nu pictez ca să expun undeva, eu pictez ca să nu mor cu arta în mine”.

Cuvintele ei mi-au adus aminte de un loc despre care mi-a povestit o cunoștință călătoare, drept cel mai straniu loc pe care l-a văzut vreodată (și a văzut multe locuri stranii la viața ei). Dar ca să înțelegeți despre ce e vorba, trebuie să facem un salt în timp, în anul 1960.

Suntem în localitatea finlandeză Parikkala, în 1960. E un orășel de 4000 de suflete, la granița cu Rusia, în care nu se întâmplă nimic, niciodată. Veijo Rönkkönen, un puști de 16 ani, tocmai s-a angajat la fabrica de hârtie din oraș. Habar n-are că va lucra acolo în următorii 41 de ani sau că datorită lui, în 2018, peste 25.000 de oameni vor vizita micul oraș în care nu se întâmplă nimic niciodată.

Din primul salariu, Veijo își cumpără un puiet de măr și un sac de ciment. Pot doar bănui că a continuat să cumpere puieți și saci de ciment din fiecare salariu și apoi din fiecare pensie, pentru că atunci când a murit, în 2010, a lăsat în urmă o grădină unică în lume.

Aproximativ 550 de statui de oameni, în mărime naturală, împânzesc ferma lui Veijo din inima unei păduri norvegiene. În jur de 250 dintre ei stau în diferite poziții de yoga și sunt, aparent, autoportrete ale lui, din tinerețe. Asta deoarece Veijo a început să practice yoga pe la 20 și ceva de ani și a continuat până la moarte.

Și-a petrecut 50 de ani din viață sculptând sutele de siluete umane. N-a călătorit niciodată prea departe de orașul natal și nu s-a mutat niciodată din casa părinților săi. Era un om timid și retras, ale cărui singure bucurii erau arta lui și lectura.

 

Cunoștința care mi-a povestit despre grădina cu cele 550 de statui mi-a spus că locul îți dă fiori. Nu doar din cauza mulțimii de statui, dar și din cauza faptului că unele scot niște sunete stranii (se pare că au încastrate boxe audio în interior) în timp ce altele își arată, agresiv, dinții (ca să fie circul complet, dinți umani, reali).

Nu toate statuile sunt înspăimântătoare, însă. Există și siluete de copii care zâmbesc sau mame care își țin pruncii în brațe. Se pare că sculpturile lui Veijo Rönkkönen reprezintă diferitele etape ale vieții lui – copilăria și tinerețea cu exuberanța și visurile lor, dar și maturitatea și bătrânețea cu temerile și frustrările lor.

Nu știu ce l-a determinat pe un simplu muncitor de fabrică, care n-a făcut un curs de sculptură în viața lui, să-și petreacă zeci de ani creând această armată de sculpturi. N-a fost dorința de faimă, cu siguranță. Lumea a auzit în cele din urmă de el și de grădina lui ciudată, ba chiar în 2007, cu 3 ani înainte să moară, Statul Finlandez i-a acordat un premiu cultural. N-a fost să-l ridice, cum nu ieșea nici din casă să discute cu vizitatorii. A continuat să-și sculpteze, retras, operele lui bizare.

 

***

Când eram în liceu, profesoara de limba română ne-a învățat despre ”literatura de sertar”, adică scrierile subversive neagreate de Partidul Comunist, care nu puteau vedea lumina tiparului pentru că ar fi condamnat autorii la închisoare sau chiar la moarte.

Ne-a avertizat să nu confundăm acest concept nobil de artă cu ”scrieri de sertar”, respectiv texte nepublicate (fie din cauză că sunt slabe sau neterminate, fie din cauză că autorii lor nu au curajul să le facă publice).

Îmi aduc aminte că m-a deranjat felul depreciativ în care a vorbit despre scrierile de sertar. Pe atunci visam ca într-o bună zi să scriu un roman și orice om care își adunase vreodată curajul să-și pună gândurile pe hârtie, fie că le publicase ulterior sau nu, mi se părea demn de admirat.

Am scris, între timp, mii de articole și chiar și o carte, dar textul la care am lucrat cu cea mai mare plăcere în toată viața mea e ceea ce profesoara mea ar numi scriere de sertar: un roman neterminat pe care nu l-am publicat și nu îl voi publica niciodată.

Nu orice creezi trebuie să fie și împărtășit cu restul lumii și nu orice formă de artă care devine publică are valoare prin simplul fapt că e publică.

Veijo Rönkkönen n-a creat sculpturi pentru faimă sau bani, la fel cum doamna care mi-a scris nu pictează pentru a fi gratulată. Astfel de oameni sculptează, pictează, dansează, cântă, filmează, fotografiază sau scriu pentru că există în ei ceva ce se cere manifestat. Faptul că nu o fac în fața unui public sau că vreo instanță în domeniu (galerie de artă, teatru, Operă etc.) decide că nu sunt talentați, nu le știrbește cu nimic meritele și, în cazurile norocoase, nici bucuria.

***

Scriitorul Les Brown a spus odată:

”Cimitirul este cel mai bogat loc din lume, pentru că aici găsești toate speranțele și visurile ce n-au fost niciodată îndeplinite, cărțile care n-au fost niciodată scrise, melodiile care n-au fost niciodată cântate, invențiile care n-au fost niciodată împărtășite, tratamentele care n-au fost niciodată descoperite, totul pentru că cuiva i-a fost prea teamă să facă primul pas pentru a rezolva acea problemă sau n-a avut curajul să-și îndeplinească visul”.

Scrierile de sertar, dansurile din sufragerie, picturile de pe peretele din hol, fotografiile din telefon sau ariile din duș (ultimele patru denumiri sunt, bineînțeles, invenția mea) n-ar trebui disprețuite niciodată. Creatorii lor sunt oameni care și-au depășit teama paralizantă și au realizat ceva. Și merită, din punctul meu de vedere, toată admirația, oricât de stângace sau oricât de slabe ar fi creațiile lor. Că n-au ajuns în fața unui public e, poate, mai puțin important (deși din punctul meu de vedere, menirea artei este de a fi împărtășită).

Cel mai trist lucru din lume nu e o creație proastă, ci o creație inexistentă. Cel mai trist lucru din lume sunt cărțile nescrise, melodiile necântate, picturile nepictate, filmele nefilmate, sculpturile necioplite.

Dacă există o astfel de chemare în voi, un astfel de glas interior care vă cere să-i dați viață, ascultați-l. Nu trebuie să fiți buni, nu trebuie să fiți nici măcar mediocri. Vă sunteți datori doar să nu muriți cu arta în voi.

Sursă foto: Ilkka Jukarainen, Flickr.