Până nu demult identitatea femeii era strict legată de funcția ei de reproducere. În secolul 21, însă, maternitatea a devenit o alegere pe care femeile o fac la vârste foarte diferite, în timp ce unele femei nu vor sau nu pot să o facă.

Am vorbit despre maternitate cu 12 femei ale căror experiențe de viață sunt cât se poate de diferite. De la femei pentru care primul copil a însemnat o binecuvântare, la femei pentru care a însemnat o ruptură de familie și de la femei care au trecut prin dureri și drame pentru a deveni mame, la femei care nu își doresc copii, din motive foarte diferite.

E cel mai lung articol pe care l-am publicat până acum pe acest blog, dar cred că este o lectură absolut fascinantă și necesară pentru a renunța la prejudecăți și a-i înțelege pe ceilalți mai bine.

***

MAME ÎNAINTE DE 25

Maria, 32 de ani

La ce vârstă ai avut primul copil?

La 21 de ani.

Ți-ai dorit să ai un copil mai devreme sau a fost o sarcină neprogramată?

Nu mi-am dorit să fiu mamă atât de tânără și nici mamă singură, pur și simplu așa s-au aliniat planetele și m-am trezit pe masa ginecologului că nu pot să fac un avort, cu toate că sunt pro-choice și de-asta eram acolo.

Cum te-ai simțit când ai aflat că ești însărcinată?

Speriată și singură, cred că mulți oameni m-au compătimit. Îmi amintesc priviri dezaprobatoare, însă pe cele pline de milă mi le amintesc și mai bine. Erau cele de pe holurile de la facultate când veneam să dau examene în papuci de casă, pentru că aveam picioarele atât de umflate încât nimic nu îmi mai venea.

A durat fix câteva luni, când am ținut copilul în brațe pentru prima oară nu mi-a mai păsat. Totul a devenit un zgomot de fond, white noise de adormit copiii.

Tatăl cum a primit vestea?

Sincer, mi-a zis că eu am fost cea care l-a părăsit cu o luna înainte să rămân gravidă, așa că aș face bine să mă descurc singură, oricum el nu știe cu cine mi-am tras-o eu și nu are nicio garanție că e copilul lui. Aș zice deci că nu a primit-o bine, but then again, eu nu l-am considerat niciodată drept tatăl copilului meu.

Dar familia și prietenii? Te-ai simțit sprijinită?

Ai mei m-au dat afară din casă, tata mi-a spus că nu mai sunt fiica lui și că nu mai am ce caută în casă, de teamă că un copil o să mă tragă în jos; că o să renunț la studii și o să ajung să vând covrigi la colț.

Mamei i-a fost frică să îl contrazică, dar a venit la spital să mă vadă și după niște ani relațiile dintre noi s-au ameliorat. Un doctorat și 6 ani mai târziu am făcut pace cu tatăl meu, la un pahar de vin; peste doar câteva luni a murit într-un accident stupid și mă bucur că am avut ocazia să nu lăsăm lucruri nespuse.

Cum a decurs sarcina? Cum te-ai simțit tratată de personalul medical?

A fost ușor pentru corp, mai puțin spre final, ceea ce cred că e de așteptat pentru orice gravidă. Mai greu e să rămâi cu toți neuronii intacți.

Am trecut prin multe momente umilitoare născând prematur într-un spital de provincie. Blândețea asistentelor seamănă cu cea a unui hipopotam într-un magazin de porțelanuri. Cel mai tare a durut când moașă mi-a zis: “Nu te mai plânge, când l-ai făcut ți-a plăcut, așa faceți toate.”

Te simțeai diferită față de prietenele tale ca mamă tânără?

Da, cred că atunci când ai copii vezi lumea prin alte filtre. Cel mai tare mă enerva când prietenele mele petreceau în cluburi și luni erau toate obosite. Oamenii fără copii nu pot nici să cuprindă cu mintea ce înseamnă “RUPT”. Also, înțelegi de ce privarea de somn era o metodă de tortură în trecut.

Care crezi că e cel mai bun lucru la a deveni mamă înainte de 25 de ani?

Ești mereu cea mai tânără de la ședința cu părinții, uneori ești confundată cu bona în parc și nu te iei mereu foarte în serios. Altfel, când ai 40 de ani copilul e deja la facultate, ceea ce e super dacă e adevărat ce se spune, cum că viață începe la 40.

Dar cel mai rău?

Cred că oamenii așteaptă să fie pregătiți. Întâi trebuie terminate studiile, apoi carieră, găsit Mr Right și casă “pe pământ”. Dar a fi părinte este learning by doing, nu cred că ești vreodată pregătit cu adevărat. Poate faptul că te simți ușor decalat față de oamenii din cercul tău de prieteni. Dar majoritatea nu au nici acum copii, așa că mă simt decalată de mai bine de 10 ani. 🙂

Care e cea mai mare preconcepție cu care te-ai confruntat ca mamă tânără?

Că nu suntem responsabile. Și că ne-am grăbit, când aveam toată viața la dispoziție.

Ai regretat vreodată că ai devenit mamă mai devreme?

Niciodată. Uneori m-am întrebat dacă aș fi făcut lucrurile altfel dacă aș mai fi așteptat, dar totul a rămas la stadiul de exercițiu de imaginație.

Dacă nu s-ar fi întâmplat așa, nu aș mai fi cunoscut omul ăsta minunat de 11 ani, fără de care viața mea ar fi fost mult, dar mult mai săracă și mai plictisitoare.

Mara, 28 de ani (www.youngmom.ro)

La ce vârstă ai avut primul copil?

La 22 de ani și 3 luni, ca să fie cu dată exactă. Și la 26 de ani și jumătate pe al doilea. Și în cazul acesta se poate considera devreme.

Ți-ai dorit să ai un copil mai devreme sau a fost o sarcină neprogramată?

De pe la începutul liceului eram hotărâtă să am 3 copii și să port rochie neagră la nuntă (nu întreba, nu am o explicație :))). Nu a ieșit tot, dar am fost pe-aproape. Nu mi-am propus să fac primul copil într-un anumit moment, dar cumva am simțit că ar fi frumos să fie mai devreme decât vârsta devenită standard în prezent. Nu aș fi fost pregătită nici la 20, 25 sau 35 de ani, deci a fost ok.

Cum te-ai simțit când ai aflat că ești însărcinată?

Sincer, un pic (mai mult) speriată. Adică eram în perioada în care mă străduiam să termin de scris licența, speram să iau toate examenele și altele de genul ăsta.

Tatăl cum a primit vestea?

A fost ok, mult mai ok ca mine, a ajutat mult starea lui.

Dar familia și prietenii? Te-ai simțit sprijinită?

Șoc, șoc, șoc! A durat ceva să proceseze toată lumea, au fost ok ca reacție, dar surpriza tot a fost foarte mare. Mi-au fost alături, mi-au admirat curajul și lejeritatea cu care am abordat situația.

Cum a decurs sarcina? Cum te-ai simțit tratată de personalul medical?

A fost foarte bine, fără problemele clasice ale gravidelor, probabil a ajutat și vârsta. Fără kilograme în plus, fără dureri sau alte nebunii. Am născut într-un spital de stat, cu un medic excepțional, iar asta a contat cel mai mult. În rest, clasicele povești despre sistemul nostru medical.

Te simțeai diferită față de prietenele tale ca mamă tânără?

Da, cu siguranță! Într-un mod pozitiv, pentru că așa a fost întreaga experiență. Poate sună ciudat, dar m-am simțit specială pe principiul: am născut la 22 de ani, toți suntem întregi și nevătămați, deci sunt capabilă să fiu mamă.

Am crescut împreună cu băiatul meu, de fapt încă facem asta, acum în formulă extinsă. Ne distrăm, formăm o gașcă pe cinste, facem nebunii. L-am luat peste tot cu mine, nu m-a împiedicat să îmi trăiesc viața. Am prietene care mă felicită și acum pentru decizia luată, îmi cer sfaturi.

Care crezi că e cel mai bun lucru la a deveni mamă înainte de 25 de ani?

E minunat să crești în același timp cu copilul, să nu te stresezi atât de tare, să nu ai prea multă experiență și termeni de comparație de la prietene/rude. Cred că are legătură și cu nebunia vârstei.

Dar cel mai rău?

Nu știu ce să îți spun, nu a fost nimic atât de urât încât să intre la categoria “cel mai rău”. Micile probleme cu care m-am confruntat sunt aceleași pe care le are și o mamă de 28 sau 33 de ani.

Care e cea mai mare preconcepție cu care te-ai confruntat ca mamă tânără?

Medicii, oamenii de pe stradă, diverși funcționari sau alte persoane necunoscute cu care am interacționat în primele luni de viață ale băiatului nu mă credeau că sunt mama lui. Sau că sunt capabilă să îl cresc.

Observam șocul de pe chipul lor când le spuneam vârsta. Ah, și majoritatea era convinsă că sarcina nu a fost dorită, fiecare își crea câte un scenariu, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre viața mea. Am primit eticheta asta de multe ori, chiar dacă nu în mod direct.

Ai regretat vreodată că ai devenit mamă mai devreme?

Nu, nu, nu. Nu e totul lapte și miere, dar mă felicit în fiecare zi pentru decizia luată. Și recunosc că îmi place ideea că la 40 de ani ai mei, băiatul va fi major, iar fata își va face buletin.

Felicia, 33 de ani

La ce vârstă ai avut primul copil?

La 25 de ani.

Ți-ai dorit să ai un copil mai devreme sau a fost o sarcină neprogramată?

A fost un copil dorit și așteptat.

Cum te-ai simțit când ai aflat că ești însărcinată?

80% fericită, 20% speriată (cum o să fiu eu în stare să am grijă de un copil?!?).

Fun fact: nu am avut niciodată grijă de un copil, nu am schimbat niciodată un scutec, nu am ținut în brațe un bebeluș mic – până la al meu.

Tatăl cum a primit vestea?

Exact la fel ca mine.

Dar familia și prietenii? Te-ai simțit sprijinită?

Cred că toată lumea se entuziasmează atunci când vine primul copil într-o familie de tineri proaspăt căsătoriți. E un foarte mare lucru că avem familia aproape și nu suntem complet lipsiți de ajutor.

Cum a decurs sarcina? Cum te-ai simțit tratată de personalul medical?

Am avut o sarcina fără probleme, slavă Domnului! Nu am avut nicio problemă cu personalul medical, oricum ei cred că au o altă definiție pentru mame tinere (cel puțin în sistemul de stat).

Te simțeai diferită față de prietenele tale ca mamă tânără?

Mă învârt într-un colț de lume în care mai toate prietenele mele aveau deja un copil la 25 de ani, deci nu m-am simțit deloc diferită. Dimpotrivă, am intrat în rând cu lumea. 🙂 Nu am perceput vârsta asta niciodată ca prea devreme pentru a avea un copil. De când eram mică, mi se părea ideal să mă căsătoresc la 24 de ani și să am un copil la 25. N-am nici cea mai vagă idee de unde și până unde mi-a intrat în cap ideea asta, dar iată că așa a și fost.

Care crezi că e cel mai bun lucru la a deveni mamă înainte de 25 de ani?

Maternitatea mi se pare o perioadă foarte rodnică. Se întâmplă multe schimbări pline de potențial – potențial de a te cunoaște mai bine, de a porni lucruri noi, de a crește. Așa că de la 25 de ani și până acum am avut mai mult timp să explorez toate lucrurile astea.

Dar cel mai rău?

Nu îmi vine nimic în minte acum – mai ales pentru că nu mă simt ca o mamă (exagerat de) tânără.

Care e cea mai mare preconcepție cu care te-ai confruntat ca mamă tânără?

Că viața (tinerețea, libertatea, etc) s-a sfârșit. Da, lucrurile nu au mai fost niciodată la fel (da, mă uit la tine, somn neîntrerupt până la 10 dimineața). Dar lucrurile pe care le-am câștigat de atunci nici nu se compară cu lucrurile pe care poate le-am pierdut.

Ai regretat vreodată că ai devenit mamă mai devreme?

Nu. Privind în urmă, cred că am avut primul copil la vârsta cea mai potrivită pentru mine, personal, și pentru noi, ca familie.

MAME DUPĂ 35 DE ANI

Ilinca, 37 de ani

La ce vârstă ai avut primul copil?

La 36 de ani.

Ți-ai dorit să ai un copil mai târziu sau a fost o întâmplare?

O amânare, mai exact. Mi-aș fi dorit să devin mamă mai devreme, dar așa s-au așternut lucrurile…

Cum te-ai simțit când ai aflat că ești însărcinată?

Extrem de fericită, în primă fază, apoi ușor panicată.

Tatăl cum a primit vestea?

Nici prea-prea, nici foarte-foarte… Adică speram amândoi să devenim părinți într-un viitor destul de apropiat (nu a fost o mare surpriză), dar nu știu cât de pregătit se simțea la momentul acela.

Dar familia și prietenii? Te-ai simțit sprijinită?

S-a bucurat toată lumea din jurul meu, nu mai eram chiar la prima tinerețe (hahaha).

Cum a decurs sarcina? Cum te-ai simțit tratată de personalul medical?

Foarte bine, nu am avut nici grețuri și niciun alt fel de disconfort până prin luna a șaptea, când nu am mai putut să dorm. Nu reușeam să găsesc nicio poziție odihnitoare, aspect care m-a cam tracasat pe ultima sută de metri. În ceea ce privește personalul medical, am fost tratată rezonabil, cu o oarecare doză de dezinteres și plictis, dar fără niciun incident care să îmi fi rămas întipărit în minte.

Te-ai simțit vreodată diferită de prietenele tale, apropo de momentul nașterii primului copil?

Nu chiar. Nicio prietenă apropiată nu s-a grăbit cu maternitatea, copiii noștri sunt de vârste apropiate.

Care crezi că e cel mai bun lucru la a deveni mamă după 35 de ani?

Habar nu am… Poate faptul că nu tânjesc după cluburi, petreceri sau alte neîmpliniri pe care le-aș fi simțit (probabil, nu sunt sigură de asta) dacă aș fi devenit mamă prea tânără.

Dar cel mai rău?

Chiar nu știu și nici nu îmi place să îmi petrec prea mult timp gândindu-mă la asta. Am devenit mamă la 36 de ani și mă simt fericită, împlinită, completă! E tot ce contează pentru mine!

Care e cea mai mare preconcepție cu care te-ai confruntat ca mamă după 35 de ani?

Sincer, nu m-a săgetat nimeni cu privirea sau preconcepția legat de vârsta mea.

Am avut o sarcină normală, am născut natural, fără nicio problemă (asta ar fi o preconcepție, că după 35 nu ar fi chiar indicat să naști natural), am avut lapte din abundență pentru a alăpta… Nu m-am simțit cu nimic diferită față de o mama mai tânără și nici nu m-a făcut nimeni să mă simt “bătrână”.

Ai regretat vreodată că ai devenit mamă mai târziu?

Mi-aș fi dorit să devin mamă mai devreme, dar nu am niciun regret. Cum spuneam și la început, așa s-au așternut lucrurile și sunt mai mult decât împăcată cu asta. Îmi place să trăiesc clipa, să mă bucur de prezent, nu obișnuiesc să zăbovesc prea mult asupra trecutului, mai ales atunci când vine vorba de regrete sau frustrări (le alung pur și simplu din minte cât pot de repede).

Cornelia, 41 de ani

La ce vârstă ai avut primul copil?

Primul și unicul, la puțin peste 39.

Ți-ai dorit să ai un copil mai târziu sau a fost o întâmplare?

Multă vreme nici nu am știut dacă vreau sau nu un copil… Apoi, când am vrut, a fost mai greu din cauza unor probleme de sănătate. Să spunem că a fost o întâmplare. Așa a trecut timpul pentru mine, mai repede.

Cum te-ai simțit când ai aflat că ești însărcinată?

Cred că am fost atât de fericită și de îngrozită în același timp, dar nu știu să-ți spun care dintre sentimente era mai puternic.

Am încercat să mă stăpânesc, mai ales că mai experimentasem intensitatea acestei stări de două ori înainte, de fiecare dată încheiată cu un avort spontan. Cred că m-am simțit brusc responsabilă și așa, ca un cocon care proteja un fluture căruia îi creșteau aripile. Da, am cam exagerat cu asta pe perioada sarcinii.

Tatăl cum a primit vestea?

Mi-a spus ceva mai târziu că a fost atât de bucuros că a simțit că levitează. Poate era și din cauza primei sticle de vin pe care a băut-o singur. 🙂

Dar familia și prietenii? Te-ai simțit sprijinită?

Noi am fost cam… noi doi în această misiune. Ai mei nu mai visau să fie bunici, ai lui, nici atât. Așa că și-au intrat în rol abia după ce bebelușul a împlinit 6 luni – după ce s-au dezmeticit și și-au dat seama că e “for real”, and “staying”. Cel mai mult m-a ajutat sora mea, cu 11 ani mai mică decât mine, care mi-a fost aproape pe ultima perioadă a sarcinii, mi-a gătit, a mai ieșit cu mine la cumpărături etc.

Cum a decurs sarcina? Cum te-ai simțit tratată de personalul medical?

Sincer? Oribil. Pentru mine nu a fost ca în povești sau pe blogurile de mame. Am dezvoltat diverse patologii asociate mamelor geriatrice, am născut cu tensiune 19-20 la 35 de săptămâni, am făcut preeclampsie și câte o criză de nervi în fiecare zi. Cred că am fost extrem de dificilă pentru cei din jur.

Am avut norocul să am banii necesari pentru o naștere la privat și un abonament la o clinică, deci a fost oarecum mai simplu. Momentul nașterii și perioada de lăuzie au fost însă destul de complicate: nu știu cine s-a mai plimbat cu prietenele în ambulanță, printre spitale, în timp ce bebelușul stătea acasă cu un tată cu o vechime de 3 zile…

Revenind, dincolo de familia mea care a fost când “in”, când “out”, am avut norocul de a avea alături 3 prietene extraordinare – eu le spuneam Charlie’s Angels, care m-au susținut mult în perioada de sarcină și după. Lor le datorez faptul că am rămas întreagă la cap. Se știu ele. 🙂

Te-ai simțit vreodată diferită de prietenele tale, apropo de momentul nașterii primului copil?

Nu. Nu prea am avut prietene cu copii până când nu l-am avut pe al meu. Și cele care aveau nu au făcut din asta un “diferențiator”.

Care crezi că e cel mai bun lucru la a deveni mamă după 35 de ani?

Înțelegi mai bine ce e important în viața ta cu copilul: nu să aibă nu știu ce haine și jucării, ci mult timp petrecut cu părinții lui, nu să îi cumperi o casă, ci să îi oferi acces la o educație și servicii de sănătate bune, plus că te-ai cam “fript” cu multe în viață și nu mai ești așa ezitant când iei decizii.

Dar cel mai rău?

Ai, teoretic, mai puțini ani la dispoziție să fii lângă puiul tău. Trebuie să-i faci de neuitat.

Care e cea mai mare preconcepție cu care te-ai confruntat ca mamă după 35 de ani?

“Doar carieristele fac asta”, “ați făcut un copil ca să nu fiți singuri la bătrânețe”, “vă știm noi pe astea, mamele-bătrâne, sunteți excesiv de protectoare, vă sufocați copiii etc”.

Ai regretat vreodată că ai devenit mamă mai târziu?

Nu. Cred că fetița mea a venit pe lume când trebuia, este copilul acestor ani și are în față un viitor extraordinar, într-o societate care nu a fost niciodată la un asemene nivel de bunăstare. Sper ca noi, adulții, să păstrăm lucrurile așa până când vor prelua aceste generații frâiele.

Sonia, 41 de ani

La ce vârstă ai avut primul copil?

La 38, pe primul și singurul.

Ți-ai dorit să ai un copil mai târziu sau a fost o întâmplare?

Mi-am dorit și am știut toată viața că voi avea un copil, doar că momentul în care chiar am fost pregătită și am decis că este acum momentul, a venit mai târziu.

Cum te-ai simțit când ai aflat că ești însărcinată?

Fericită ca niciodată, speriată ca niciodată, nerăbdătoare ca niciodată (și sunt generic nerăbdătoare din fire).

Tatăl cum a primit vestea?

Cu panică, denial și refuz total. O săptămână mai târziu cu panică și asumare, o lună mai târziu cu un fir de bucurie apărut timid, dar în crescendo permanent de atunci. Măcar îmi mulțumește în fiecare zi pentru acest copil, până acum este pe plus.

Dar familia și prietenii? Te-ai simțit sprijinită?

O, Doamne, susținere și fericire completă din partea familiei (cred că se plictisiseră de așteptat). Norocul meu este că sprijinul este permanent și tare util. Prietenii super încântați, unii pentru că în sfârșit veneam în gașca lor iar alții pentru că știau că mă bucur eu tare.

Cum a decurs sarcina? Cum te-ai simțit tratată de personalul medical?

Mi-e și jenă să vorbesc despre sarcină pentru că a fost o minune și nici nu am simțit. A fost totul ușor, firesc, vesel și normal. Nașterea la fel, aș mai naște de oricâte ori. Medicul a fost genial, am avut noroc să nasc cu dr. Romila, iar asistentele mi s-au părut drăguțe. Dar eram și super fericită și veselă așa că probabil nici nu aș fi văzut altceva.

Te-ai simțit vreodată diferită de prietenele tale, apropo de momentul nașterii primului copil?

Nu prea înțelegeam de ce au program destul de static seara, și ies mai rar în oraș și aveam destule opinii despre crescut copiii extrem de amuzante (care mi se păreau foarte pertinente la acea vreme). În rest nu m-am simțit deloc diferită apropo de vârsta la care am născut, poate doar mai liniștită și mai împăcată.

Care crezi că e cel mai bun lucru la a deveni mamă după 35 de ani?

Mi se pare că ești mai înțeleaptă un pic, mai așezată, așa, în idei și principii, plus că nu mai regreți că ratezi ieșitul în cluburi în fiecare weekend sau alte activități care nu mai sunt așa de ușor de făcut fără un pic de project management și dispecerizare.

Dar nu cred că asta ține doar de vârstă, depinde de personalitatea fiecăreia dintre noi, cunosc femei de 27 de ani cu un echilibru și o maturitate extraordinare.

Dar cel mai rău?

Nu mai ai mult mult timp să te gândești dacă vrei mai mulți copii.

Care e cea mai mare preconcepție cu care te-ai confruntat ca mamă după 35 de ani?

Sincer, nu îmi vine nimic în minte care să fi fost legat de vârstă, poate nu a avut curajul sa îmi spună cineva sau nu m-am prins eu.

Ai regretat vreodată că ai devenit mamă mai târziu?

Absolut niciodată. Singurul gând pe care îl am este că nu voi fi prea tânăra când el va fi mare și eu am crescut cu o mama care m-a făcut la 24 de ani așa că am alte amintiri. Să zicem mai curând că îmi doresc să am 20 de ani cu mintea de acum – dar asta ne dorim cam toți. 🙂

FEMEI CARE NU POT AVEA COPII

Raluca, 33 de ani

De când încerci să ai copii?

De 6 ani.

Ai primit vreun diagnostic de la medic?

Da, sterilitate primară.

Ai încercat vreun tratament de fertilitate?

Am făcut 2 inseminări artificiale și o fertilizare in vitro. Am cheltuit în jur de 4000 de euro.

Ți-a afectat acest lucru relația cu partenerul?

Nu pot să spun că mi-a afectat relația cu partenerul într-un mod semnificativ. Totuși, am simțit din partea lui presiunea de a încerca fertilizarea in vitro, deși eu nu eram convinsă că voiam să îmi supun corpul la tratamentul hormonal și la tot stresul pe care îl implică procedura. Asta s-a întâmplat după ce a auzit de la diferite cupluri că lor le-a reușit procedura, că totul e ușor și rapid.

Dacă nu aș fi încercat măcar o dată, ar fi rămas mereu un semn de întrebare între noi, alături de ideea că nu am fost suficient de curajoasă și că nu m-am sacrificat destul pentru un lucru așa important.

Cred că mereu va există o cicatrice în sufletul nostru, un regret, o tristețe cu care trebuie să învățăm să trăim atât individual, cât și în cuplu. Nu e ușor nici pentru mine, nici pentru el să vedem alte cupluri cu copii mici, să primim vești despre alte cupluri apropiate cum că așteaptă un copil, să privim copii drăgălași cum se joacă în parc, să vedem poze pe rețelele de socializare cu copiii altora, etc.

Pentru el probabil e și mai greu știind că problema e la mine, el fiind perfect capabil să aibă proprii lui copii cu altcineva. Încercăm să nu ne lăsăm prea mult afectați de această nereușită și să ne bucurăm de celalalte lucruri frumoase din jurul nostru, pentru că viață nu se sfârșește odată cu diagnosticul de infertilitate.

Apropiații cum reacționează?

„Lasă că o să fie bine, cel mai important e să nu te stresezi. Copilul vine când vrea el, nu când vrei tu. De ce nu încerci să mergi la o clinică de fertilizare? X, Y, Z, s-au dus acolo și acum au gemeni. Sigur reușești și tu. Ah, ai făcut o fertilizare in vitro? De ce nu mai încerci o dată? Nu te lăsa! Copiii reprezintă sensul în viață. La Sovata ai încercat să mergi? Cutărescu a fost și în câteva zile a rămas însărcinată. Poate ar trebui să te rogi. La mormântul lui Arsenie Boca ai fost?” etc. etc. etc.

În general au încercat să mă încurajeze, dar și frazele de genul „nu te stresa”, „lasă că vine și la voi” sunt enervate și creează frustrări după câte chestii am încercat și nu mi-au reușit. O altă abordare e să ignore subiectul și să nu vorbească niciodată despre asta. Există și persoane cu care pot vorbi deschis, care nu mă judecă, nu mă compătimesc și nu încearcă să îmi dea sfaturi, dar sunt mai rare.

Cum simți că se raportează societatea la femeile cu probleme de fertilitate?

Cred că e mult mai bine decât acum câțiva ani, deși mai există concepția că o femeile fără copii este neîmplinită, că nu are un scop în viață și că nu o să aibă cine să îi dea un pahar cu apă la bătrânețe. Pe de altă parte, femeile sunt încurajate să fie independente, să își urmeze pasiunea, să se bucure de viață, să își asume responsabilitatea propriei fericiri (fără să pună acest lucru pe umerii copiilor lor) și să nu se învinovățească în caz de infertilitate.

Care a fost cel mai dificil moment prin care ai trecut de când încerci să devii mamă?

Una dintre cele mai dureroase experiențe prin care am trecut în viață mea a fost histerosalpingografia (o radiografie pentru verificarea permeabilității trompelor uterine prin introducerea unei substanțe de contrast în trompe).

Dar și procesul de fertilizare in vitro a fost stresant și dificil pentru mine, mai ales din punct de vedere psihic. Sunt o fire sensibilă, mi-e frică de doctori, de ace, de proceduri medicale și de necunoscut, în general. Fertilizarea in vitro presupune în jur de 10 zile de injecții în burtă pentru stimulare hormonală (între 2 și 4 înțepături pe zi), injecții pe care trebuie să ți le faci singură sau să ți le facă cineva din familie.

Înainte de prima injecție pe care mi-a făcut-o partenerul, am fost absolut îngrozită, deși abia am simțit înțepătura. Și mai îngrozită am fost înainte de anestezia generală care se face la extragerea ovocitelor, fiind prima experiență de felul acesta pentru mine.

Totuși, cel mai dificil moment a fost cel în care mi-am dat seama că am pierdut sarcina și că, poate, dacă aș fi fost mai atentă, aș fi putut preveni acest lucru. Iar ca situația să fie și mai minunată, ca urmare a tratamentului hormonal și a stresului, m-am ales cu o alopecie difuză de toată frumusețea, asta însemnând căderea părului de pe cap, a genelor și a sprâncenelor, lucruri pe care nu ți le spune nimeni înainte de procedurile medicale.

Ce înseamnă pentru tine să devii mamă?

Pentru mine a deveni mamă înseamnă să îi ofer unui copil dragoste, stabilitate și îndrumare în viață, pentru a deveni cine e el cu adevărat.

Te-ai gândit la alte variante de a avea copii?

Pentru mine și pentru partenerul meu nu e atât de important să avem un copil biologic, de aceea nici nu ne gândim la mamă surogat.

Eu prefer să văd situația din alt unghi și consider că infertilitatea mea îi va da șansa la o viață mai bună unui copil abandonat, sau de ce nu, mai multor copii abandonați.

Deci da, luăm în considerare adopția.

Diana, 32 de ani

De când încerci să ai copii?

Eu și soțul meu încercăm de aproape 3 ani.

Ai primit vreun diagnostic de la medic?

Nu, din păcate. Și am făcut toate analizele posibile. Cred că asta este cel mai frustrant – să cauți acul într-un car cu fân și să nu poți identifica – simplu și rapid – cauza. Asta te împiedică să găsești soluția.

Ai încercat vreun tratament de fertilitate?

Da, 2 inseminări și 3 FIV-uri (fertilizări in vitro, n.red.). Se spune că, pe măsura ce crești numărul, cresc și șansele. Acum am hotărât să luăm o pauză. Tratamentul hormonal agresiv a însemnat multe bătăi de cap.

Ți-a afectat acest lucru relația cu partenerul?

Cu partenerul nu, dimpotrivă. Cred că ne-a apropiat și mai mult.

Apropiații cum reacționează?

Încurajator. Dar, de cele mai multe ori, tocmai pentru ca sunt prea protectori, pun mai multă presiune decât ai nevoie. Întâi pe tine, după care pe noi, ca și cuplu.

Cum simți că se raportează societatea la femeile cu probleme de fertilitate?

În România ai puține opțiuni. Tratamentele sunt costisitoare și nu există un istoric eficient asupra procedurilor. Iar de cele mai multe ori ți se spune “așa este recomandat”, fără o analiză personalizată și adaptată condiției tale. Nu avem un istoric al procedurilor de fertilizare.

Care a fost cel mai dificil moment prin care ai trecut de când încerci să devii mamă?

Pierderea unei sarcini incipiente.

Ce înseamnă pentru tine să devii mamă?

Este singurul lucru care îmi lipsește și care mă face să mă simt îndeplinită. Până acum, pe primul loc a fost cariera. Acum suntem noi, iar un copil ne-ar aduce cea mai mare împlinire.

Te-ai gândit la alte variante de a avea copii?

Da, sunt foarte deschisă spre adopție. Am întâlnit familii foarte fericite și copii excepționali. Dar încă nu îmi pierd speranța – mai am timp și răbdare.

Mihaela, 34 de ani

De când încerci să ai copii?

De aproape 3 ani.

Ai primit vreun diagnostic de la medic?

Da, insuficiență ovariană primară, adică o rezervă ovariană foarte redusă. A fost depistată prin analiză de laborator AMH (hormon anti-Mullerian) care dă indicii despre rezerva ovariană, fiind un indicator atât cantitativ cât și calitativ.

În 2016, când am făcut-o prima dată, a ieșit 0.18 ng/mL în condițiile în care intervalul normal pentru vârstă mea este 0.672-7.55 ng/mL. După un an, când am refăcut analiză înainte de cel de-al doilea FIV, am constatat că s-a înjumătățit, ajungând la 0.09 ng/mL. Restul analizelor de sânge, hormonale, secreții, PAP, permeabilitate trompe, colposcopie, ecografii etc au ieșit normale.

Ai încercat vreun tratament de fertilitate?

Având o rezervă ovariană așa scăzută mi s-a recomandat de la început să fac direct FIV (fertilizare in vitro) deoarece, în general, persoanele cu rezervă ovariană scăzută răspund greu la stimularea hormonală cu pastile.

Primul FIV l-am făcut în 2017. Tot procesul a fost unul laborios în cazul meu, pentru că am mers lună de luna la ecografie, în primele zile de menstră, pentru a vedea numărul de foliculi antrali și a alege o lună cu mai mulți foliculi ca să începem.

După vreo 4-5 luni am avut 6 foliculi, dar și un corp galben persistent (în general aveam 1, 2, maxim 3). Mi s-a propus să începem stimularea în acea luna dar cu mențiunea că nu putem transfera eventualii embrioni obținuți în aceași luna din cauza acelui corp galben. A urmat stimularea cu substanțe injectabile în burtă (le-am făcut singură, acasă) și pastile.

În urma stimulării s-au măturat toți foliculii și s-au obținut 6 embrioni dar nu de calitate foarte bună (între I-II și III). Au fost congelați în 2 serii de câte 3. Luna următoare am transferat 2 din primii 3 de calitate mai bună (unul s-a oprit din evoluție după decongelare). Nu s-a prins niciunul. După câteva luni ne-am făcut curaj să-i transferăm și pe ceilalți 3, de calitate mai slabă. Tot beta-HCG negativ.

Cea mai grea perioada mi s-a părut cea de așteptare a rezultatului după embriotransfer. Și cea după ce afli rezultatul negativ.

Am suferit mult pentru că mi s-a părut nedrept să nu se prindă nici un embrion, având în vedere că am avut un număr nesperat de mare pentru rezervă mea ovariană și având în vedere că am respectat absolut toate indicațiile doctoriței, fiecare injecție și pastilă la ora fixă, alimentație sănătoasă, mișcare ușoară etc.

Doamna doctor a fost minunată pe tot parcursul experienței și nu am ce să îi reproșez, dar după toată experiență am fost destul de afectată psihic și mi-a luat 1 an până să mă încumet să încerc din nou. În capul meu meu era mereu întrebarea: “am făcut totul cât am putut de bine, de ce ar fi altfel rezultatul dată viitoare?”. Ca și costuri, per total a fost în jur de 5000 euro (investigații, tratament, procedura FIV).

Al doilea FIV l-am făcut la aceeași clinică, dar cu alt medic, la recomandarea unor prieteni, plus comentariile bune de pe internet. Pe scurt, a fost o experiență cel puțin neplăcută de la început până la sfârșit. Nu am avut o chimie bună, dar de dată asta FIV-ul era finanțat cu vouchere acordate de primărie și nu mai puteam schimba medicul.

Am regretat că nu am mers la aceeași doctoriță ca la primul FIV și că m-am luat după sfaturile altora în loc să-mi ascult instinctul bazat pe experiență anterioară. Deși vorbisem cu doamna dr de la prima ședința să facem transferul în aceeași luna, ca să transferăm embrioni proaspeți (în mintea mea asta puteam schimba, ca să ne mărim șansele) a ales o stimulare ușoară cu pastile care se știe că “strică” uterul și că nu mai poți transferă în aceeași luna + injecții.

Oricum toată stimularea nu a fost ce trebuie pentru mine, am obținut din 3 foliculi doar unul matur din care s-a obținut un embrion de calitate mai slabă (II-III) pe care l-am congelat și transferat ulterior. Același rezultat negativ.

Deși era clar că șansele erau oricum foarte mici în cazul asta, noi tot ne-am făcut speranțe. Eu sunt incorigibilă în privința asta, dacă e o șansă oricât de mică mă agăț de ea.

Ți-a afectat acest lucru relația cu partenerul?

Da, oarecum. În sensul că, deși noi suntem de o viață împreună (de la 17 ani) și am vorbit de la început de căsătorie și copiii, unele lucruri nu le știam. De exemplu, soțul meu nu este deloc încântat de varianta adopției iar eu nu am absolut nimic împotrivă.

Singura mea reținere e să fie totul perfect legal și să fie copilul incontestabil al nostru, nu să apară peste un timp mama biologică și să îl revendice pentru că asta mi-ar rupe sufletul și ar afecta negativ și copilul. În rest, consider că ești la fel de părinte indiferent de proveniența copilului.

Lovindu-ne de realitatea la care nu ne așteptam (toată lumea în familia mea are copii, inclusiv cele 2 surori și în familia soțului la fel) am început să ne gândim și la alte variante pe care nu le luasem în considerare: FIV cu ovocite donate sau adopție.

Soțul meu a zis că e de acord cu orice varianta mă face pe mine fericită, pentru că e un om bun și mă iubește și mă susține mereu, dar aș vrea să fiu sigură că își dorește și el asta, nu doar că acceptă pentru mine. Mi se pare genul de decizie pe care trebuie să o faci cu toată inima, nu doar cu jumătate.

Ca amănunt funny, în timpul tratamentului de stimulare injectabil mi-am făcut singură injecțiile în burtă și soțul meu nu suporta nici să mă vadă când fac asta, pentru că i se făcea rău 😀 Noroc că eu nu am nici o problemă cu injecțiile.

Apropiații cum reacționează?

La primul FIV am fost foarte deschisă, am vorbit cu toată lumea apropiată: familie, prieteni. Ideea e că fiecare vine cu tot felul de sfaturi și cu păreri proprii care mai de care mai vehement articulate. De la cei care consideră că e SF/greșit să faci FIV și care îți tot zic să ai răbdare, că o să vină natural când vrea Dumnezeu (și nu mă refer aici la mamaie, ci la persoane tinere și educate) până la cei care îți recomandă diverse alternative: să iei pastilele X, brânca ursului, mlădițe de zmeur (asta era chiar un doctor endocrinolog), să mergi la biserică, să mergi la Voineasa la băi etc etc. Aș scrie un roman cu toate recomandările.

Ce nu înțeleg acești oameni este că nimeni cu toate țiglele pe casă nu ar recurge la FIV (costisitor, greu pentu organism și pentru psihic) dacă ar putea să facă copii doar făcând dragoste cu soțul frumos și sexy de acasă.

Dar evident că după ce asta nu se întâmplă un timp mai mare, mai afli că ai și anumite probleme și mai mulți medici specialiști îți recomandă FIV-ul, nu ai cum să nu îl iei în calcul, că doar vrei să profiți de tot progresul medical disponibil în zilele noastre și să ai bebele mult dorit.

La al 2-lea FIV nu am mai spus nimănui și, deși uneori aș fi vrut să vorbesc cu cineva, a fost mult mai bine decât la primul FIV, unde deja mă exasperau sfaturile neavizate și nesolicitate.

Ah, și am uitat să îi adaug pe cei care îți tot recomandă alți medici pentru FIV și îți dau de înțeles mereu că nu mergi unde trebuie și că X e mai competent că a auzit el/ea de la cineva. Ce nu știe respectivul om este că mai ai câțiva prieteni care îi recomandă pe Y, Z și W. Aparent numai doctorul la care mergi tu nu e bun. 🙂

Cum simți că se raportează societatea la femeile cu probleme de fertilitate?

Mie mi se pare că este încă un subiect tabu. Adică multor femei le este rușine să vorbească deschis despre asta și ceilalți atunci când deschizi subiectul și le povestești nu știu cum să reacționeze, e așa un amestec de milă și spaimă, care nu te ajută deloc. Într-un fel îi înțeleg că nu știu cum să reacționeze, fiind un subiect mai delicat și mai rar dezbătut.

Care a fost cel mai dificil moment prin care ai trecut de când încerci să devii mamă?

Momente dificile au fost mai multe, dar cel mai greu mi-a fost după primul FIV, în care totul a decurs foarte bine, eram foarte liniștiți și optimiști, aveam așa o energie bună și o chimie bună cu doamna doctor, am urmat întocmai toți pașii și totuși rezultatele au fost negative. Mie mi-a fost foarte greu să îmi revin psihic și să mai încerc, deși am avut mereu toată susținerea soțului, a familiei și a prietenilor.

Ce înseamnă pentru tine să devii mamă?

Dintotdeauna am avut lipici la copii, am 5 nepoți și sunt mătușa preferată a tuturor. 😀 Am vorbit deschis încă de la începutul relației cu soțul meu că ne dorim copii și îi vom avea după ce terminăm facultățile și suntem pe picioarele noastre. Mereu am considerat că să fii părinte e lucrul cel mai bun pe care îl poți face cu timpul și cu energia ta. Să transmiți mai departe valorile tale, tot ce ai învățat și ai devenit ca om. Să susții și să ghidezi un om nou și să te minunezi din nou de lumea asta mare și frumoasă, văzută prin ochii lui curioși.

Te-ai gândit la alte variante de a avea copii?

Da, iau în calcul FIV cu ovocite donate (cu sperma soțului care nu are probleme de sănătate) și adopția. Mamă surogat nu este cazul la noi întrucât, în afară de ovarele cu funcționalitate redusă, restul aparatului reproducător și hormonii sunt perfect normali.

Consider că pentru orice varianta ambii soți trebuie să fie cu inima deschisă 100% pentru că este un proces care îți schimbă toată viața, dar și a viitorului copil, indiferent de unde provine acesta.

Și că, odată ce ai un copil, cu marea bucurie vine și o mare responsabilitate. Copilul este “not refundable” indiferent că este biologic al tău sau adoptat. Vei fi acolo pentru el indiferent de ce se va întâmpla în relația ta pe viitor sau de orice alte probleme pot apărea.

FEMEI CARE NU VOR COPII

Melania, 31 de ani

Când ai decis că nu vrei copii și de ce?

Cred că în urmă cu vreo 5 ani. Nu mi-e clar de ce. Știu că la un moment dat îmi doream copii. Nu doar unul. Gândeam ceva de genul că, dacă e să fac un copil, atunci voi mai face încă 1 sau 2 tocmai pentru a nu rămâne acel copil singur, fără frați. Eu provin dintr-o familie mare.

Apoi, privind în jur, mi-am dat seama cât de greu e să crești un copil, câtă bătaie de cap, până și aducerea pe lume a unui copil sănătos a devenit un joc de ruleta rusească. Și am avut curajul, într-o zi, să îmi recunosc că poate nu vreau copii pentru că sunt egoistă. Cel puțin să iau in calcul și aspectul ăsta. Uneori, mi-e mie greu să mă descurc. Cât de greu îmi va fi dacă aș avea un copil, știind că vreau să îi dau ce e mai bun?

Ți-a afectat această decizie relația cu partenerul?

Decizia am luat-o undeva între relații. Dar e mult spus „luat”. Ceva s-a schimbat în mine, pur și simplu, în timp, negăsind legătura cu ceva concret. În momentul în care relația din prezent a devenit serioasă, am deschis subiectul ăsta. Deși partenerul meu știa părerea mea vis-a-vis de a avea copii. Dar am simțit că lucrurile trebuie clarificate și că e nevoie de un răspuns sigur și din partea lui. Nu au existat probleme pentru că nici el nu își dorește copii.

Părinții și apropiații cum au reacționat?

Părinții pare că au acceptat ideea relativ ușor. Mereu mi s-a spus că aș fi o mama grozavă și că e păcat. Îmi plac copiii și am știut dintotdeauna să relaționez cu ei și să mă fac plăcută. Dar pentru că am frați care își doresc copii, rolul de mama grozavă a fost înlocuit cu cel de mătușă grozavă. Dintre apropiați, nu cred că știu foarte mulți acest lucru.

Cum simți că se raportează societatea la femeile care nu vor copii?

Nu cred că societatea vede cu ochi buni o femeie care nu vrea să aibă copii. Cred că e principalul lucru care se așteaptă de la ea. O compătimește pe cea care nu poate să aibă și o blamează pe cea care nu își dorește. Ca și cum nu și-a îndeplinit o datorie.

Care a fost cel mai dificil moment prin care ai trecut, apropo de această decizie?

Momentan nu am trecut prin niciun moment dificil.

Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să-ți regreți decizia mai târziu?

Da, iau în calcul și asta. Dar nu pot să zic ce aș face. Poate că aș încerca să adopt.

Crezi că există șanse să te răzgândești?

Posibil. Așa cum de la familie mare am ajuns la nu vreau copii, cine știe peste vreo 3-4 ani ce mesaje îmi va transmite corpul. E frustrant să mă gândesc că cea de acum, care nu își dorește, ar putea să ajungă într-o zi la dispoziția hormonilor și lucrurile să ia o turnură de 180 de grade.

Care e cea mai neplăcută reacție pe care ai primit-o vizavi de această decizie?

Încă nu a existat nicio rectie neplăcută. Poate că familiile noastre nu ne iau decizia foarte în serios. În privința altora, sincer, am evitat să recunosc cu voce tare acest lucru, mai ales dacă vorbim de persoane nu foarte apropiate. Multe mame vin cu replici de genul: „Lasă că o să vezi și tu cum e!” sau întrebări „Dar voi pe când?”. Zâmbesc. Nu le răspund.

Ce ai vrea să înțeleagă lumea în legătură cu decizia de a nu avea copii?

Aș vrea să scăpăm de preconcepții. Femeia nu trebuie să fie și mama. A vrea sau nu copii ar trebui sa fie două opțiuni privite la fel de normal.

Lucia, 31 de ani

Când ai decis că nu vrei copii și de ce?

Nu cred că a fost un moment anume fixat în timp. Când aveam 20 de ani îmi doream și mă gândeam că voi face copii pe la 30, așa. Acum nu vreau și mă simt bine cu această alegere.

Ți-a afectat această decizie relația cu partenerul?

Nu mi-a afectat relația cu el; momentan nici el nu își dorește un copil (nu și-a manifestat această dorința).

Părinții și apropiații cum au reacționat?

Părinții își doresc nepoți, dar încearcă să înțeleagă că este alegerea mea și o respectă. Apropiații nu sunt toți de această părere, dar este ok, nu voi face un copil pentru a fi toată lumea mulțumită.

Cum simți că se raportează societatea la femeile care nu vor copii?

M-am simțit de foarte multe ori judecată sau chiar mustrată pentru alegerea mea și cred că asta este atitudinea multor oameni. Am încercat să explic că este alegerea mea, dar uneori este greu să te limitezi la spațiul tău personal și să îl respecți pe al altor oameni.

Care a fost cel mai dificil moment prin care ai trecut, apropo de această decizie?

Cel mai dificil a fost, de departe, momentul în care am fost la un control ginecologic acum aproximativ 3 ani (la o doamnă doctor, undeva la 35 ani) și am fost certată că am aproape 30 și nu am un copil. Sfatul ei exact a fost: “Trebuie să faci un copil, îți va rezolva toate problemele”. A fost deranjată de faptul că nu i-am împărtășit acest mod de a vedea copiii, ca pe soluții ale unor probleme.

Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să-ți regreți decizia mai târziu?

Da, mă gândesc mereu la asta, dar consider că este un pas foarte important, poate cel mai important în viața unei familii. Consider că trebuie să simți din tot sufletul că îți dorești un copil și să îi dedici tot timpul necesar.

Crezi că există șanse să te răzgândești?

Acum nu mă văd făcând acest pas dar, după cum îmi spunea o prietenă, poate mă voi trezi într-o dimineață și voi crede altceva.

Care e cea mai neplăcută reacție pe care ai primit-o vizavi de această decizie?

Cea mai neplăcută reacție a fost când o cunoștință care are copii a concluzionat automat că sunt bolnavă, din moment ce nu fac copii.

Ce ai vrea să înțeleagă lumea în legătură cu decizia de a nu avea copii?

M-aș bucura tare mult dacă oamenii ar fi mai atenți la poveștile lor și s-ar implica mai puțin în deciziile altora. Consider că respectul este important și că ar trebui să îl arătăm cu toții.  Suntem diferiți din fericire, avem ritmuri diferite și nevoi diferite și e loc pentru toți pe planetă.

Alexandra, 30 de ani

Când ai decis că nu vrei copii și de ce?

Mi-am dorit de mică mai mulți copii.

Dar acum 3 ani am fost diagnosticată cu o boală autoimună, care se poate transmite genetic. Sufeream oricum de distimie (o formă de depresie ușoară, dar cronică) și mă gândeam cu groază că nu pot avea copii până nu mă vindec pentru că n-aș vrea să le transmit și lor depresia. Dar vestea bolii autoimune a ucis orice speranță. Nu pot să fiu atât de egoistă încât să aduc pe lume un copil care are mari șanse să sufere.

Ți-a afectat această decizie relația cu partenerul?

Da. M-am despărțit de partenerul cu care eram la acel moment dat, pentru că el își dorea copii. În prezent sunt singură, dar mărturisesc că am emoții în privința găsirii unui bărbat care să nu vrea nici el copii.

Părinții și apropiații cum au reacționat?

Nu le-am spus încă părinților pentru că nu vreau să îi mâhnesc și pentru că nu cred că ar înțelege. Le-am spus că m-am despărțit de fostul meu prieten fiindcă nu ne mai înțelegeam, ceea ce era adevărat. Oricum, am o soră mai mică care își dorește copii, așa că o să aibă nepoți. Prietenele mele mă înțeleg și mă susțin.

Cum simți că se raportează societatea la femeile care nu vor copii?

Negativ, evident. Cred că trăim într-o societate patriarhală, unde rolul principal al femeii rămâne reproducerea. Și dacă nu îți îndeplinești rolul, ce aport social aduci? Nimeni nu întreabă un actor sau un cântăreț de 40 de ani de ce nu are copii, dar femeile de aceeași vârstă sunt trecute prin furcile caudine.

Care a fost cel mai dificil moment prin care ai trecut, apropo de această decizie?

Despărțirea de fostul meu prieten, din acest motiv. A încercat să mă convingă că există șanse 50-50 ca copilul să nu moștenească boala autoimună și să nu fie nici afectat de depresie. Eu nu pot vedea însă viața unui copil ca pe un joc de zaruri.

Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să-ți regreți decizia mai târziu?

Regret că nu sunt sănătoasă și nu pot avea un copil? Da. Dar nu regret că, ținând cont de starea mea fizică și psihică, am decis să nu am copii. Am suferit și sufăr mult în viață. Nu aș dori genul ăsta de suferință nici unui dușman, darămite unui copil, carne din carnea mea și sânge din sângele meu. Prefer să nu cunosc niciodată miracolul maternității decât să știu că distrug viața unui copil nevinovat cu egoismul meu.

Crezi că există șanse să te răzgândești?

Nu.

Care e cea mai neplăcută reacție pe care ai primit-o vizavi de această decizie?

Mama fostului meu prieten, care a încercat să mă facă să mă răzgândesc. Știu că a avut intenții bune, dar atât timp cât nu trăiește în corpul și în mintea mea, n-are niciun drept să-mi spună ce să fac cu ele.

Ce ai vrea să înțeleagă lumea în legătură cu decizia de a nu avea copii?

Că femeile nu sunt doar utere umblătoare.