Diriginta mea din liceu, Teach, n-a fost cel mai exigent profesor pe care l-am avut vreodata. Si nici cel mai permisiv. Lectiile pe care mi le-a predat nu mi-au schimbat fundamental viata si intalnirea cu ea nu m-a facut sa realizez ca am vreun talent ascuns. Cu toate astea, daca cineva mi-ar cere sa numesc un profesor care mi-a ramas drag, as spune Teach fara sa stau pe ganduri.

Majoritatea profesorilor nostri transformau orele de curs intr-o competitie acerba intre elevi (motivandu-i si mai mult pe cei buni si lipsindu-i de orice motivatie pe cei slabi) sau, dupa caz, intr-o pivnita a KGB-ului, in care, daca nu dadeai raspunsul corect la intrebarea anchetatorului ti-era teama ca nu vei vedea ziua de maine.

La orele lui Teach (in principiu literatura si gramatica engleza, dar si cultura si civilizatie anglo-saxona, istoria Statelor Unite si English drama) nu existau raspunsuri gresite. La inceput, chestia asta era un adevarat cosmar pentru cineva atat de competitiv ca mine. 🙂

Apoi am inceput sa ma relaxez si orele ei au inceput sa-mi placa la nebunie. Nu interpretam literatura dupa vreun tratat de critica si chiar si din cel mai slab raspuns, Teach reusea sa evidentieze o parere pertinenta.

Ce era cu adevarat fantastic in legatura cu ea era ca ne incuraja sa fim cat mai creativi si, totodata, cat mai personali. Puteam face proiecte pe foi de hartie, in power-point, pe coaja de copac, sau chiar cu creta, pe terenul de baschet al scolii, daca asta ne doream. Puteam inregistra o melodie sau scrie si regiza o piesa de teatru pentru a ne sustine ideea. The sky was the limit. Literally.

Pentru ca, dincolo de a ne cultiva cunostintele despre cultura si civilizatia anglo-saxona sau gramatica engleza, Teach ne cultiva entuziasmul, pasiunea si artificiile care apareau cand faceam ceea ce ne placea.

Iar orele de English drama cu ea erau cele mai relaxante si pline de bucurie ore pe care le-am facut in liceu. Cel mai adesea, piesele de teatru erau scrise chiar de noi si, in stilul ei caracteristic, ne dadea mana libera in scenografie si interpretare. Plecam apoi la diferite festivaluri de teatru nationale sau internationale si acolo Teach se tranforma in regizor, tehnician, sunetist sau sufleor si, in general, in orice era nevoie sa iasa piesa bine.

Imi amintesc cu drag dedicatiile personalizate pe care mi le-a lasat pe cartile primite la sfarsit de an, odata cu premiul. Pe ultima carte, in 2005, mi-a scris „Always the first and the best. Love,” si semnatura. Inca ma uit cu drag peste randurile caligrafiate ingrijit. Nu stiu cati profesori au crezut atat in potentialul nostru cum a facut-o ea.

Privind in urma, Teach nu intra in galeria „acei minunati profesori rai” si nici in „hai sa nu mai facem ora si sa mergem in parc”. Dar are o galerie numai a ei, „acel profesor care m-a facut sa ma simt bine in pielea mea si care – printre if clauses si personajele Virginei Wolf – m-a invatat sa-mi sarbatoresc creativitatea si individualitatea”.

* 

Ideea titlului mi-a venit de la celebrul film din `67 al lui Sidney Poitier si acest post este raspunsul meu la leapsa Tomatei cu Scufita.

La finalul lui vreau sa va invit si eu, alaturi de Tomata, sa sustinem campania Unicef, „Viitorul copiilor incepe la scoala”. Pentru ca incredibil sau nu, in timp ce majoritatea copiilor se plang de lectii si de cat au de invatat, sunt unii care viseaza (da, viseaza) sa mearga la scoala, dar nu au rechizite sau manuale. M-au emotionat cei de la Unicef cand au spus ca „Un copil care nu merge la scoala nu stie sa-i scrie lui Mos Craciun”.

Stiu ca Sarbatorile au trecut deja, dar donand o suma cat de mica (chiar si 20-30 de lei) pe site-ul sustineunicef.ro, ii veti ajuta pe acesti micuti sa poata sa-i scrie Mosului anul viitor. Si poate, peste ani, sa redacteze un text in care sa-i multumeasca profesorului care i-a inspirat si i-a ajutat sa-si defineasca personalitatea. 🙂