Povestea de mai jos e veche de 16 ani, dar încă o port cu mine. Am povestit-o ca pe o aducere aminte a poverii promisiunilor neîndeplinite.

***

Stăteam în fața librăriei din centrul micului oraș și mă uitam la secțiunea de cărți în limba germană. Trecuseră 4 ani de când nu mai vorbisem limba cu nimeni și nici nu mai eram sigură că știu să o fac.

– Entschuldigen Sie! Sprechen Sie Deutsch? (”Mă scuzați, vorbiți limba germană?”)

M-am întors uimită. În spatele meu era o femeie mică și uscățivă, cu părul alb.

– Ich spreche nur ein bisschen Deutsch (”Vorbesc doar puțin germana.”), i-am explicat jenată.
– Ich bin so glücklich! (”Sunt atât de bucuroasă!”), mi-a zis ea și mi-a strâns mâna.

În următoarea oră mi-a povestit, în germană, că s-a născut la Cernăuți, într-o familie de sași și că ai ei au fugit în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când toți cei care vorbeau germana în URSS erau considerați fasciști și deportați în Siberia.

Că îi era dor de limba copilăriei, dar că toate rudele ei vorbitoare de germană muriseră și că nu mai avea cu cine să converseze.

M-a întrebat apoi despre mine: câț ani aveam, în ce clasă eram, de unde știam să vorbesc așa de bine germana. I-am spus că am 15 ani, că sunt în clasa a IX-a și că făcusem grădinița și școala primară în limba germană, la Sighișoara.

Am rămas, așa, povestind, până s-a întunecat și trebuia să mă întorc la căminul liceului. Îmi părea rău să plec de lângă ea. Mi se părea incredibil câtă bucurie îi aduce prezența mea și rar mai văzusem pe cineva care să vorbească o limbă cu atâta voluptate.

Înainte să ne despărțim, mi-a arătat blocul de lângă librărie și mi-a zis:

– Uitați, acolo locuiesc, în apartamentul 12. Dacă nu vă este peste mână, m-aș bucura să veniți din când în când pe la mine, să bem un ceai și să mai vorbim.
– Sigur că da!, am asigurat-o emoționată.
– Wohnung Nummer zwölf, a spus zâmbind.
– Wohnung Nummer zwölf, am repetat eu.

Apartamentul numărul 12.

– Mi-ați făcut o mare bucurie azi, mi-a mai zis.
– Și dumneavoastră mie! Nici eu n-am mai vorbit de mult în germană. Vă mulțumesc.
– Bis bald, a zis, și mi-a mai strâns o dată mâna.
– Bis bald!

Pe curând.

Eram convinsă că o să mă țin de promisiune și că o s-o vizitez pe bătrâna doamnă din apartamentul 12.

Săptămânile au trecut, au început lucrările, tezele, olimpiadele. Eram o puștoiacă venită de la ”țară” la oraș și încercam să țin pasul cu colegele mele de la școli ”bune”, să demonstrez că eram inteligentă și capabilă, la fel ca ele. Mă culcam serile la 11-12 și mă trezeam diminețile la 6 (deși aveam ore după-amiaza). Citeam și învățam constant pentru că asta era tot ce știam să fac.

De fiecare dată când treceam prin fața blocului din centrul micului oraș, îmi aduceam aminte de doamna cu părul nins din Cernăuți, care mă aștepta să vorbim în germană. ”Am foarte mult de învățat azi”, îmi spuneam stresată, ”dar săptămâna viitoare o s-o vizitez sigur-sigur!”

Săptămânile s-au transformat în luni și eu am uitat numărul apartamentului. Într-o dimineață am rugat un domn în vârstă să mă lase să intru în bloc, dar când m-a întrebat, sever, la ce apartament vreau să merg și n-am știut ce să-i răspund, mi-a închis ușa în nas. Am renunțat. Mi-am zis că sigur o s-o mai întâlnesc pe stradă pe bătrâna doamnă.

A trecut un an, au trecut doi, au trecut trei. În ultimul an de liceu, părinții mei au închiriat un apartament în acel bloc pentru mine și sora mea, Lia. Era relativ auster, dar după experiența căminului cu 8 fete în cameră și a serviciului obligatoriu la cantină din clasa a IX-a, mi se părea un mic paradis.

Într-o vineri după-amiază, la vreo lună de când ne mutaserăm acolo, mama a venit să ne ia acasă. Proprietara apartamentului, o pensionară foarte drăguță care stătea vizavi, a venit și ea să discute ceva cu mama.

– Aveți idee dacă în blocul ăsta locuiește o doamnă în vârstă, care a copilărit în Ucraina și vorbește germana? Ina s-a întâlnit cu ea pe stradă acum câțiva ani și vrea mult să o viziteze, i-a spus mama.

Proprietara s-a uitat lung la mama, apoi la mine.

– Mama mea s-a născut la Cernăuți, într-o familie de sași. Îi plăcea să vorbească germana, dar nu prea mai avea cu cine. A murit acum câteva luni, de-asta am și închiriat apartamentul. Stați în casa ei.

M-au trecut fiorii.

Locuiam în apartamentul numărul 12. Wohnung Nummer zwölf.
Dormeam în patul în care dormise bătrâna doamnă.
Beam ceaiul în fiecare dimineață la masa la care am fi stat, probabil, să povestim.

Venisem la ea, așa cum i-am promis. Dar ajunsesem prea târziu.