Alina Dora Țăranu-Hofnăr s-a născut pe 26 ianuarie 1986 și a murit pe 23 august 2019. Dacă mă întrebați pe mine, a trăit mult prea mult, chiar și așa. Aceasta este o poveste foarte personală despre cum noi decidem cine (nu mai) suntem.

***

Care este povestea numelui vostru? Poate mama voastră a citit o carte și a decis să vă boteze ca personajul principal din ea? Poate purtați numele unui sfânt a cărui zi era când v-ați născut? Sau poate o combinație simpatică între numele unei bunici preferate și cel al unei vedete din tinerețea părinților?

Numele meu, ca și toate deciziile care mi-au modelat primii ani de viață, au reprezentat voința unei singure femei – bunica maternă. Mama a vrut să mă boteze Ina, dar bunica s-a opus vehement. Așa s-a ajuns să mă cheme Alina Dora, un nume pe care niciodată nu l-am simțit ca fiind al meu.

Sigur, cu foarte puține excepții (profesori din liceu care nu mă cunoșteau deloc, sora mea când voia să mă enerveze, câțiva stalkeri care mă căutaseră cu mare sârg pe Internet sau foști iubiți care glumeau pe seama mea) nimeni nu mi-a spus vreodată Alina sau Dora. În mod ironic, nici bunica. Majoritatea oamenilor pe care i-am cunoscut, nici măcar nu știu că ăsta e numele meu.

Toată viața, însă, a trebuit să văd acest nume pe buletine, contracte, fișe medicale, formulare, carduri bancare, chitanțe, facturi, diplome, pașapoarte etc. etc. etc. Și să-l aud în săli de așteptare, aeroporturi, secții de poliție, spitale, ghișee, secretariate, bănci etc. etc. etc. Mereu aveam aceeași reacție: jenă, senzația că aș fi o impostoare, regret, stânjeneală, neplăcere.

Să ne înțelegem – nu am absolut nimic cu niciunul dintre numele astea, așa că vă rog să nu vă simțiți ofensați dacă le purtați. Doar că asta era problema: nu aveam absolut nimic în comun cu principalul indicator al individualității mele: numele meu.

Mai mult decât atât, acest nume era doar vârful icebergului reprezentat de tot ceea ce îmi impusese bunica maternă: toate limitările, credințele, regretele, pasiunile, obsesiile, preocupările și temerile ei. Mi-a pus toate aceste poveri în spate nu din răutate, ci din dragoste, cu cele mai bune intenții. Dar din dragoste, cu cele mai bune intenții, poți să și ucizi un om.

Nu am urât-o niciodată pentru toate deciziile pe care le-a luat în numele meu fără să țină cont de ce îmi doresc, de cine sunt, de cum mă simt, de ce mă face sau nu fericită. Cum nu mi-am învinovățit nici părinții pentru că au lăsat-o. Știu că atât au putut și că toți au crezut că fac ce e mai bine pentru mine. Și oricum, așa cum spunea minunata J.K. Rowling, ”There’s an expiry date on blaming your parents”.

Dar totuși, iată-mă, 33 de ani mai târziu, obosită. Obosită să mai car după mine visele altcuiva pentru mine. Obosită să mai car după mine sentimentul că orice aș face nu sunt suficientă. Obosită să mai car după mine durerea și spaimele altcuiva. Dar, mai ales, obosită să mai car după mine un nume care nu e al meu.

Am mai avut de-a lungul anilor intenția să-mi schimb numele. Dar mereu a rămas la stadiul ăsta: doar o intenție. Anul ăsta, în schimb, vorbind cu Ioana, terapeuta mea (v-am povestit despre ea aici, she’s awesome) am realizat că un nume nu e niciodată un simplu nume. Mai ales un nume ca al meu, care are o poveste grea în spate.

***

”Noi decidem ce poveste ne spunem” – zice un citat inspirațional pe care l-am văzut peste tot – pe stickere, pe garduri, pe Insta. Ceea ce am descoperit anul ăsta e că noi decidem și ce poveste suntem.

Mi-a luat aproape jumătate de an, un cazier fiscal, unul judiciar, un anunț în Monitorul Oficial, un dosar cu zeci de articole semnate ”Ina Țăranu-Hofnăr” (ca să demonstrez că am folosit numele ăsta pe plan profesional), o declarație de notorietate semnată de doi martori în fața unui notar și o dispoziție a unui președinte de consiliu județean, dar am reușit, în sfârșit.

Am plâns ca un copil pe 23 august, când am primit noul meu certificat de naștere (da, am un certificat de naștere emis în 2019 🙂 ). Iată-mă, în sfârșit, pe mine. Ina. Mi-a luat 33 de ani să corectez ceea ce n-au putut să facă părinții mei – să-mi dau șansa să fiu cine sunt, nu cine a decis altcineva să fiu.

***

”Nomen est omen” spune un vechi dicton latin. Traducerea mot-a-mot e: ”Numele este un semn”. Între timp, a ajuns să fie înțeles și ca ”Numele este soarta” sau ”Numele atrage soarta”.

De altfel, atât romanii, cât și grecii, credeau că există o legătură între nume și destin/personalitate, credință care s-a perpetuat în cultura majorității popoarelor de azi. Să nu uităm că pe vremea bunicilor noștri, atunci când un copil era foarte bolnav, trebuia să i se schimbe numele, ca să i se schimbe destinul și să trăiască.

Chiar și azi există numeroase discipline care studiază numele: onomanţia (tehnică de a descifra sau anticipa destinul unei persoane prin analiza etimologiei, a valorii simbolice a numelui şi chiar a sonorităţii), antroponimia (parte a lingvisticii care studiază numele de persoană), onomastica (ramură a lexicologiei care studiază numele proprii), etnonimia (studiul numelui popoarelor), bionimia (studiul numelor tuturor fiinţelor) etc.

O să mi se schimbe destinul, acum că am alt nume? Habar n-am. Dar hei, nu am nici două luni de când exist. Am toată viața înainte să aflu. 😀