Recunoștință și vinovăție.

Asta simt când primesc mesaje ca cel de mai jos. Faptul că există oameni care se gândesc la mine, care își fac griji pentru lipsa mea, cărora le pasă dacă sunt sau nu ok, mi se pare incredibil și înduioșător (și mă umple de recunoștință și de vinovăție, în egală măsură).

Știu că am fost mai mult absentă în ultima vreme – n-am mai scris pe blog din ianuarie, pe Facebook din aprilie, iar pe Insta am scris cel mult de 2-3 ori pe lună.

Am avut o primă jumătate de an…plină. Și de rele și de bune si de foarte bune.

Mi-am pierdut (temporar) vederea, apoi câinele, companioana mea timp de 15 ani și una din iubirile vieții mele.

Am fost târâtă într-un proces de un om care m-a abuzat și apoi a vrut să mă reducă la tăcere când am povestit despre asta. E ok, am avut dreptatea și prietenii de partea mea (mulțumesc încă o dată, Andreea, că ai fost acolo când am avut cea mai mare nevoie).

M-am zbătut să găsesc un echilibru între muncă, bani, creativitate, sens. I still do.

DAR.

Am fost în vacanță în 3 țări, dintre care 2 vizitate pentru prima dată.

Am fost la un spectacol la una dintre cele mai cunoscute opere din lume.

Am văzut-o live pe stand-up comediana mea preferată.

Am călătorit cu unul dintre cele mai faine (dacă nu cel mai fain) tren din lume.

M-am dat pe cea mai lungă tiroliană din Europa de est (și am atârnat într-un simplu ham la cea mai mare înălțime de până acum – da, am zburat la înălțimi mai mari, doh, dar de atârnat într-un ham n-am mai atârnat la 103 metri).

Am scris primul meu scenariu de reclamă TV.

Am reînceput să scriu articole pentru presa scrisă.

Am învățat două tehnici noi de artă (nu, nu fac capodopere, doar lupt împotriva perfecționismului meu).

Am văzut seriale fantastice și am citit cărți care m-au mișcat.

Am ales să procesez toate aceste lucruri minunate și mai puțin minunate prin scris, în jurnal. Nu știu de ce, n-am simțit nevoia să împărtășesc lucruri pe social media sau pe blog în ultimele luni, deși am făcut deseori poze și videouri și mi-am notat toate amintirile.

O să revin cu povești și review-uri și reels și poze și recomandări, promit. In my own time. Îi admir și îi invidiez pe cei care reușesc să trăiască și să-și povestească experiențele în timp real, dar nu am acea energie.

În plus, de cele mai multe ori îmi place să ”stau în moment”. Să nu scot telefonul să fotografiez sau să filmez, să mă bucur de ce văd fără să pun un ecran între mine și viață.

Scurtă paranteză. Nu-mi plac filmele cu Ben Stiller, dar e unul din 2013 numit ”The Secret Life of Walter Mitty” care e o mică bijuterie. În el, există un personaj jucat de Sean Penn, care e un wildlife photographer. Și acest fotograf stă câteva săptămâni, înghețând, în Groenlanda, în speranța de a fotografia un rar leopard al zăpezii. Doar că, atunci când în sfârșit îl are în față, nu face poza, ci pur și simplu ”stă în moment”, bucurându-se (puteți vedea clipul aici).

Asta am făcut și eu de multe ori în această jumătate de an. Zilele trecute, într-o plimbare cu mama, am văzut prima barză NEAGRĂ din viața mea. Niciuna dintre noi nu știam că există o asemenea pasăre, așa că am rămas mute de admirație și am urmărit-o cum și-a luat zborul. Se pare că vin în jur de 1000 de berze negre în România, în fiecare an. Ce noroc pe noi să fi văzut una!

O să mă străduiesc să găsesc un echilibru mai bun între a sta în moment, a face față vieții și a fi prezentă aici, cu voi. Uneori o să-mi iasă, alteori nu.

Vreau doar să vă mulțumesc tuturor celor care intrați aici, regulat, să vedeți dacă am mai scris și ce mai fac, fie că îmi scrieți asta, fie că nu. Datorită vouă revin de fiecare dată. ❤️

Sursă foto main.