Reclama mea preferată din toate timpurile e pentru un brand pe care nu-l folosesc (și pe care n-o să-l folosesc, probabil, niciodată pentru că mi se pare overpriced și overrated, dar asta e altă poveste).

Am plâns prima oară când am văzut-o și, uneori, în funcție de starea de spirit, mai plâng și acum.

E o mică capodoperă audiovizuală care, în doar 1 minut și 32 de secunde, reușește să spună nu doar povestea unui campion olimpic (Michael Phelps), ci și povestea tuturor eforturilor, renunțărilor, sacrificiilor și disciplinei care stau în spatele oricărui succes.

Dincolo de admirația pe care o am pentru sportivul Michael Phelps am și mai multă admirație pentru omul Michael Phelps, cu care, culmea, am multe în comun (o să vă povestesc altă dată despre asta).

Dar ce-mi face pielea de găină de fiecare dată când văd reclama sunt cuvintele de final:

”IT’S WHAT YOU DO IN THE DARK
THAT PUTS YOU IN THE LIGHT”

De ce mă mișcă atât de mult aceste cuvinte? Poate pentru că meseria mea, scrisul, e una solitară. Nimeni nu știe câte ciorne nu văd niciodată lumina zilei. Dacă nu scrii, nu știi cât consum psihic și emoțional presupune un text. Câte plimbări, prânzuri sau dușuri în care formulez și reformulez obsedant fraze în minte, până sună cât de cât decent. Câte momente de frustrare sau de oboseală. Câte nopți de nesomn. Nu toate textele au în spate acest gen de consum, firește. E vorba de cele în care pui bucăți din tine, în speranța că și alții vor recunoaște bucăți din ei. Cele care speri să ajute și să vindece. Cele care contează.

Cuvintele respective mă mișcă și pentru că tot ce am realizat vreodată (chiar dacă lucruri infinit mai mici decât un succes olimpic, haha) am realizat cu multe nopți de nesomn. Cu îndoieli. Cu încercări și ratări. Cu lacrimi de frustrare și lacrimi de bucurie (ambele nevăzute de nimeni). Cu dureri de cap sau de stomac. Cu mese sărite. Cu nopți în care am adormit pe tastatură în fața unui excel. Cu zile în care am vrut să renunț. Cu zile în care am renunțat. Cu zile în care am luat-o de la capăt.

Să creez primele 100 de lumânări Lux Obscura, în noiembrie 2019, mi-a luat 2 ani. Un an în care am făcut research, mi-am notat cantități, temperaturi, combinații de parfumuri, tipuri de ceară, tipuri de recipiente, idei de cristale.

Apoi un alt an în care am căutat materia primă în vreo 3 țări, în care am făcut teste, în care am mers prin magazine și am ales cristale (după ce citisem despre semnificația lor), în care am făcut 20 de variante de etichete, în care mi-am imaginat variante de packaging, în care am vrut să renunț la tot de nu mai știu câte ori.

Anul ăsta am luat-o de la capăt. Nu cu lumânări, ci cu alte două proiecte de artizanat, plus o serie de colaje de mari dimensiuni, pe care vreau să le și expun (plus un curs online). Am și anunțat pe Instagram, în august (într-un moment de entuziasm copilăresc), că urmează să le lansez pe toate în toamnă. Sau așa credeam.

Prin octombrie, într-un moment de luciditate, am anunțat (din nou, fără ca nimeni să mă întrebe nimic, se pare că e un nou hobby al meu) că am decis să lansez doar unul dintre cele două proiecte anul ăsta.

Acum, după mai bine de 2 luni în care n-am avut weekenduri libere, în care m-am luptat cu insomnii și cu anxietate, în care mi-am petrecut aproape fiecare oră muncind sau gândindu-mă la respectivele proiecte, am acceptat, cu greu, că nu o să-l mai lansez pe niciunul în 2021.

Cum se simte? Ca un eșec. Am investit sute de ore de muncă. Sute de ore de încercări și ratări. Și iar încercări și iar ratări și, într-un final, reușiri. De bani nu mai zic. Efectiv, pe lângă consumul emoțional și psihic, nici nu mai contează, deși nu sunt puțini deloc. Și nu am nimic să vă arăt. Sau mă rog, aproape nimic.

Pentru unul dintre proiecte am gata 10 prototipuri care arată impecabil (și asta spun eu, o perfecționistă și o critică notorie), un logo făcut 100% de mine, o pagină de social media, idei de vizualuri și de storytelling pentru brand. Pentru celălalt, încă nu am un produs finit de care să fiu mulțumită, dar sunt aproape. Colecția de colaje e 50% gata. Și la ea am muncit săptămâni în șir.

De ce am renunțat, atunci? Pentru că mi-am dat seama că presiunea pe care am pus-o pe mine e mai mare decât pot duce. Pentru că toate eforturile astea, combinate cu munca de freelance writer și cu munca pentru Lux Obscura, m-au adus în pragul unui mic burnout.

Pentru că am ajuns atât de obosită încât nu mai simt bucuria și nu mai văd sensul a nimic din ce mi se întâmplă. Iar dacă ultimii ani m-au învățat ceva, e că ăsta e un semnal de alarmă. Când începi să amorțești emoțional, când totul pare dintr-o dată greu, te-ai forțat prea mult, ți-ai ignorat nevoia de odihnă, de joacă, de bucurie. Și TREBUIE să te oprești.

Revăzând azi videoul de mai sus, mi-am dat seama de ce mă forțasem atât de mult în ultimele luni: să vă pot arăta, ÎN SFÂRȘIT, ce am făcut în tot acest timp în întuneric. Să mă încarc de la reacțiile voastre, să vă văd purtându-mi creațiile, să vă ofer toată bucuria și tot entuziasmul cu care am lucrat la fiecare dintre aceste proiecte. Să existe un finish line. Să pot zice: gata, am reușit. Am terminat.

De ce am scris acest text? Poate e o formă de coping – pusă în scris, renunțarea (mă rog, amânarea) nu mai e un eșec antreprenorial/profesional, ci un succes personal. Am ales să am grijă de mine, chiar dacă puțin prea târziu.

Poate e și un fel de scrisoare deschisă către oricine este într-o situație similară. Dacă ai lucrat anii, lunile sau săptămânile astea la un vis, la un mic business, la un proiect care te entuziasmează și te umple de bucurie, dar ești descurajat sau obosit, învață să te odihnești, nu renunța.

Îți promit:

O să vină și vremea când o să trecem din întuneric la lumină.

PS: Știu că am folosit în textul ăsta de multe ori cuvântul ”a renunța”, dar nu am renunțat nicio clipă la ideea de a-mi aduce la lumină ideile. Am reunțat doar s-o fac anul ăsta. Dar pentru asta există 2022. ❤️