Acum vreo doi ani, tata a dat un interviu pentru un ziar local*, pe care l-am citit in egala masura cu surpindere si tristete. Cu surprindere pentru ca aflam din el lucruri despre el pe care nu le stiusem pana atunci. Cu tristete pentru ca am realizat ca sunt atat de multe lucruri pe care nu le stiu despre el si pe care nu mi le povesteste niciodata in scurtele noastre conversatii despre cand vin acasa, am suficienti bani, mananc bine?
De exemplu, cand reporterita l-a intrebat despre anii de studentie, tata i-a povestit amuzat ca in sesiune mergea cu baietii in cimitirul central din Cluj si invatau pe morminte. Si atunci am avut un flashback cu o fotografie alb-negru pe care o vazusem cand eram foarte mica (si de care uitasem complet), cu trei baieti la bustul gol, cu parul pana la umeri, care zambeau pe niste pietre de mormant, inconjurati de foi.Am mai zambit si cand tata a recunoscut ca a remarcat-o pe mama inca din facultate (erau la facultati diferite, dar ambii la Babes Bolyai) si ca o placea mult, dar n-avea curajul sa se apropie de ea din cauza ca era foarte frumoasa si parea inabordabila. Imi si inchipuiam baiatul inalt, cu parul pana la umeri, urmarind cu privirea o fata cu palton rosu aprins si parul ondulat,  promitandu-si ca data viitoare va avea curajul sa o invite la un suc. 🙂

Iar saptamana asta, mama a dat un interviu pentru pagina culinara a unei alte publicatii, in care, printre preferintele ei gastronomice si ce ne gateste acasa, a povestit si despre un episod de la inceputurile relatiei ei cu bucataria. Am citit textul si am zambit cu neincrederea cuiva care afla ca si profesorul lui a fost odata mic si nu stia alfabetul.

Si incercam sa mi-o inchipui pe mama la 16 ani, cu parul ei lung si bogat, imbracata in hainele alea amuzante din anii ’70, cum facea primele ei clatite in bucataria bunicilor mei, pentru a-i face o surpriza mamei ei. Cum “clatitele” au iesit niste discuri foarte dure, cu care puteai juca frisbee, si cum bunicul a incercat chiar sa manance una, intr-o incercare de a-i ridica moralul. Si aici vorbim despre mama mea, care face cele mai bune clatite la cuptor cu sunca si cascaval (sau cu ciuperci) din lume!

Si mama a mai povestit cum, la inceputul relatiei lor, tata incerca sa o dea pe spate cu talentele lui culinare, gatindu-i la intalniri specialitatile lui. Din nou mi-a revenit in minte imaginea baiatului inalt, slab si cu par lung, de data asta cu un sort in fata, rugandu-se in gand sa-i iasa reteta de friptura si sa nu se faca de ras in fata fetei visurilor lui. Si mi-am imaginat-o apoi pe fata cu rochie verde din catifea si vesta cu flori cum gusta friptura si se preface ca-i place, numai sa-l vada zambind pe baiatul cu par lung. 🙂

Mi-e drag sa ma gandesc la parintii mei cum erau la varsta mea si cum, in pofida intelepciunii si a sigurantei de sine actuale (ca sa nu mai vorbim de stapanirea artei de a face clatite sau friptura) si ei au fost odata la fel ca mine: nesabuiti, nesiguri, ridicol de indragostiti, inexperimentati. Si nu pot sa nu ma intristez la gandul ca, cu exceptia unor mici franturi, n-o sa am niciodata acces total  la partea asta din vietile lor.

* Parintii mei nu sunt figuri publice. Sunt insa, prin natura meseriilor lor, persoane importante in comunitatea in care traiesc de mai bine de 25 de ani. Acesta este motivul pentru care, uneori, apar in mass media locale.