De fiecare dată când nu aplici pentru un job pentru că nu crezi că ești suficient de bună.
De fiecare dată când spui ”Am o idee, dar nu grozavă”.
De fiecare dată când nu ceri o mărire de salariu, pentru că nu crezi că o meriți.
De fiecare dată când nu trimiți un email pentru că nu crezi că o să ți se răspundă.
De fiecare dată când nu vorbești cu un tip drăguț, de teamă să nu fie interesat.

Știi ce faci? Te respingi singură.

Sunt suficienți oameni în lume care o să te respingă la un moment dat. Tu ar trebui să fii ultimul dintre ei.

***

Scrollam ieri pe Instagram când am văzut colajul de mai jos. Mi s-a părut absolut superbă juxtapunerea și compoziția, așa că m-am oprit să văd cine e artistul.

Am descoperit, cu uimire și încântare, că e o fostă colegă de liceu. Am parcurs statusul în care explica procesul creativ, ca să ajung la final și să văd hashtag-ul #wannabe. În traducere, ar fi ”aspirant/ă” sau, oricum, un cuvânt care să sugereze că nu e vorba despre un profesionist, că e doar munca unui diletant.

Acest lucru m-a supărat, din trei motive:

1) Dacă pui colajul ăsta într-o galerie din Londra și îi atașezi un price tag de 2000 de lire, cineva îl va cumpăra în 10 minute.
2) Nu e prima dată când văd genul ăsta de autosabotaj, mai ales la o femeie.
3) M-am recunoscut în atitudinea ei.

Bănuiesc de ce fosta mea colegă a ales să se autoproclame amatoare. Sau, mai bine zis, știu de ce o fac eu ori de câte ori o fac.

Paranteză: știți că amator/amatoare vine din latinescul ”amare”, care înseamnă a iubi? Și că sensul inițial al termenului, în secolul XVIII, era de persoană care face o activitate din iubire/plăcere, fără a vrea să câștige ceva de pe urma ei? Și că abia ulterior a primit sensul peiorativ de diletant/neprofesionist? Paranteză închisă.

Atunci când mă declar diletantă într-un domeniu sau practic orice altă formă de a-mi diminua calitățile și de a mă respinge singură, îmi spun că e vorba despre modestie sau bun-simț, dar nu e adevărat.

În primul rând, e o formă de autosabotaj, pentru că nu am încredere în mine. În al doilea rând, e o formă de autoprotecție: dacă eu m-am respins deja, ceilalți nu mai pot să o facă și, deci, nu mă pot răni. Pentru că m-am rănit eu prima, înțelegeți?

Că tot am pornit articolul ăsta de la o lucrare de artă, știți câte lucrări a creat Picasso? Și da, îl folosesc ca exemplu pentru că e foarte adecvat în context. Altfel, îl consider în continuare un misogin, un prădător sexual și un pedofil și nu am apreciere pentru el. #SorryNotSorry

Așadar, câte lucrări credeți că a făcut Picasso de-a lungul vieții?

a) 147
b) 1.470
c) 14.700

În decursul unei vieți de 91 de ani și a unei cariere de 78 de ani, Pablo Picasso a creat în jur de 147.800 de lucrări: aproximativ 13.500 de picturi, 100.000 de printuri și gravuri,
300 de sculpturi și de vase ceramice și 34.000 de ilustrații.

Credeți că toate aceste 147.800 de lucrări au fost geniale? Sau măcar excepționale? Cu siguranță nu. Asta nu l-a împiedicat, însă, să creeze mai departe zeci, sute, mii de lucrări. Picasso a înțeles că, în calitate de artist, singura lui responsabilitate este să creeze. Nu să-și clasifice arta, nu să și-o explice, în niciun caz să și-o critice. Asta era treaba celorlalți.

Apropo, în prezent aproximativ 100 dintre lucrările lui sunt considerate capodopere. Nici măcar 1% din toată opera lui. Iar cifra asta ar fi fost mult mai mică dacă s-ar fi comparat tot timpul cu alții sau dacă s-ar fi întrebat dacă ceea ce realizează este sau nu valoros.

La final, nu o să vă spun clișee obosite de genul ”Tu trebuie să fii fanul tău numărul 1”! E ok dacă nu ești nici măcar fanul tău numărul 2 sau 3. Eu cred că nu sunt nici măcar în top 5 fanii mei, dacă e să fiu sinceră. 🙂

Dar vreau să rețineți că singurele limitări care au contat vreodată și care vor conta vreodată sunt cele pe care ți le impui singură. Și una dintre cele mai mari greșeli pe care le poți face e să-ți subminezi singură abilitățile.

Și dacă vă întrebați de ce am adresat textul ăsta doar femeilor, știți, probabil, acea statistică conform căreia bărbații aplică pentru un job atunci când împlinesc 60% dintre cerințe, în timp ce femeile aplică doar dacă împlinesc 100% din cerințe.

În calitate de egale numerice ale bărbaților, dar de minoritare când vine vorba despre oportunități, femeile sunt respinse mai mult decât bărbații. Un motiv în plus să nu o mai facă și ele însele.