Știți oamenii ăia care, într-un discurs de mulțumire, după echipă și părinți își mulțumesc lor înșiși, pentru că n-au încetat niciodată să creadă în ei, pentru efortul depus etc? Eu n-o să fiu niciodată un astfel de om.

Tot ce am câștigat/obținut/realizat vreodată, am făcut-o ÎN CIUDA mea, nu DATORITĂ mie.

Fiecare decizie, fiecare pas, fiecare schimbare a fost făcută în ciuda perfecționismului meu debilitant, în ciuda vocii mele hipercritice, în ciuda lipsei de încredere în mine.

Dacă vocea critică din mintea mea ar fi fost o persoană, aș fi eliminat-o de mult din viața mea. După care i-aș fi dat block pe toate rețelele și i-aș fi șters numărul.

Venit din exterior, nivelul ăsta de critică ar fi un mare semnal de alarmă. Venit din interior, e ceea ce ajungi să crezi că e ”felul tău de-a fi” (deși mă îndoiesc că un bebeluș se naște perfecționist și critic).

”It’s impossible to win if you’re not on your team”

mi-am notat cândva pe un colț de agendă (citat care nu-mi aparține, dar pe care am încercat să-l traduc în imaginea de mai jos).

Este și motivul pentru care am lipsit în ultima vreme de aici – am fost ocupată să-mi sabotez propria echipă.

Îți ia ceva timp și energie să te autofaultezi și să-ți dai autogol, ca apoi să îți arăți cartonașul roșu și, la final, să te huiduiești din tribune. Mă opresc aici cu terminologia sportivă, dar v-ați prins voi. 😄

La final, în loc de concluzie: să fiu de partea mea/în propria echipă mi se pare unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut vreodată (și am făcut destule lucruri grele până acum).

Dacă și voi sunteți în situația asta, aveți empatia mea sinceră și vă doresc ce-mi doresc și mie: blândețe, înțelegere și curajul să schimbați această ”cărare” bătătorită și să încercați și alte drumuri spre voi.