Acum trei ani, în cadrul unei vacanțe în Indonezia care se poate descrie doar ca “the adventure of a lifetime”, într-o zi gazdele mi-au dat să mușc dintr-o lămâie.

Le-am explicat că știu ce gust au lămâile, avem și noi în Europa. Au insistat. Am mușcat. Acreala mi-a făcut gura pungă. Toată lumea de la masă a râs de rictusul meu chinuit.

Mi-au dat apoi un fruct de mărimea unui goji.

– This is miracle fruit!

L-am luat, zâmbind politicos. L-am mestecat, era aproape insipid. Nimic miraculos.

– Now you wait! mi-au spus ei încântați.

Jumătate de oră mai târziu, mi-au arătat din nou spre lămâia din care mușcasem, care rămăsese pe masă.

– Now taste lemon again!

Am oftat în sinea mea și am mușcat din nou din lămâie. Șocul fizic m-a făcut să rămân cu gura căscată. Toată lumea râdea încântată.

Așa am aflat că, de fapt, ”miracle fruit” își merită numele. Asta pentru că, la jumătate de oră după ce îl mănânci, percepi atât gustul acru, cât și pe cel amar, drept dulce. Într-un fel, îți paralizează papilele responsabile de respectivele gusturi. După ce am mâncat acest minuscul fruct am mâncat o lămâie ca pe o mandarină. O lămâie!

Am adus, într-un șervețel, câteva miracle fruits și în România (am aflat abia ulterior că era ilegal să le transporți și că am avut un noroc chior că nu le-au găsit; le țineam relaxată în buzunarul genții).

Sora mea a mâncat și ea o lămâie ca pe o mandarină, ba chiar a băut oțet după ce a mâncat acel miracle fruit. Mi-a spus că are gust de apă minerală.

M-am gândit zilele astea că la fel e și cu fericirea, acest ”miracle fruit” pe care toți vrem să-l gustăm. Dacă nu treci prin nefericire, dacă nu-i simți gustul amar (sau acru, după caz), nu ai termen de comparație. Oricât de clișeic ar suna, avem nevoie de nefericire să percepem apoi fericirea în toată amploarea ei.

Așa că dacă sunteți într-o etapă a vieții voastre în care lămâile sunt acre, hang in there. Vă promit că va veni o vreme când vor deveni dulci. Știu, pentru că o trăiesc acum. 🍋