Deci, care va sa zica, eu am una bucata chihuahua. Daca nu ati vazut dulaul pana acum, click aici pentru un album foto cuprinzator.

Lily, desi adorabila, este plina de defecte: tremura ca proasta, vine si se strecoara noaptea langa mine in pat oricat de mult as alunga-o, taraste o sfoara odioasa dupa ea prin casa, simuleaza crize epileptice atunci cand o duc la veterinar sa-i taie ghearele, sta langa mine cu puss in boots eyes atunci cand mananc si inghite in gol (facandu-ma sa ma simt ca ultimul om), refuza sa iasa la plimbare atunci cand afara ploua sau e prea frig (dupa termometrul ei interior), rastoarna cosul de gunoi sa vada ce i-a scapat privirii ei de vultur si as putea continua asa la nesfarsit.

Insa de departe cel mai mare defect al lui Lily este lenea. O lene pentru care unele culturi tribale ar venera-o. O lene atat de fascinanta in perfectiunea ei incat, daca ar fi vazut-o Michelangelo, sunt convinsa ca ar fi dat un strat de var peste picturile din Capela Sixtina si ar fi pictat-o pe Lily cum zace in locul lor. O lene care merita un imn (am deja o idee despre cum ar suna) si cel putin o moneda de schimb oficiala. O lene care are potentialul sa schimbe sintagma “dolce far niente” in “dolce far Lily”.

Dar, ca sa va faceti o idee despre dimensiunile lenei patrupedului meu, iata mai jos, in PREMIERA, un filmulet realizat de sora mea, Lia, featuring Lily in timp ce zace, lenesa, sub un vraf de pijamale.

Prepare yourselves for the greatness of Lily’s laziness. :))))