Sau despre cum procesul de abuz sexual al unui superstar mondial mi-a redeschis niște răni emoționale mai vechi.

***

Pe 14 august, cântăreața Taylor Swift a câștigat un proces de agresiune sexuală împotriva unui DJ american. Pe scurt, vedeta spune că în 2013, înaintea unui concert, în timp ce poza alături de respectivul individ și iubita lui, bărbatul i-a băgat mâna sub fustă și a atins-o pe fund. Taylor și echipa ei au decis să nu sune la poliție, de teamă ca incidentul să nu fie transformat într-un circ de presă, dar mama ei a sunat a doua zi directorul stației de radio al cărei angajat era DJ-ul și i-a povestit întâmplarea. La puțin timp după, DJ-ul a fost concediat.

După ce a fost dat afară și n-a reușit să-și găsească un alt job, DJ-ul a dat-o în judecată pe Taylor Swift pentru defăimare, susținând că a mințit și i-a distrus cariera, cerând despăgubiri de 3 milioane de dolari. În acel moment, cântăreața a intentat un contra-proces, de agresiune sexuală, contra sumei simbolice de 1 dolar (”ca un model pentru alte femei care s-ar putea să se ferească să retrăiască public acțiuni la fel de șocante și umilitoare”).

Procesul, care a fost intens mediatizat, a reprezentat un exemplu foarte important pentru fete sau femei aflate în aceeași situație și le-a încurajat, de altfel, pe multe dintre ele să apeleze la ajutor (hotline-ul american pentru agresiune sexuală a primit cu 35% mai multe telefoane în săptămâna de după proces).

Am apreciat modul în care Taylor și-a susținut cazul cu fermitate și demnitate și nu s-a lăsat manipulată de avocatul apărării (găsiți aici cele mai bune replici ale ei la întrebările lui), dar mărturia mamei ei m-a lovit ca un pumn în stomac.

Andrea Swift a povestit juriului că, după incident, fiica ei și-a reproșat la nesfârșit faptul că le-a spus agresorului ei și iubitei lui, aproape mecanic, ”Mulțumesc că ați venit”, după ce au făcut poza.

”Nu-i venea că creadă că după ce el a strâns-o de fund, sub fustă, ea i-a mulțumit că fusese acolo. A distrus-o faptul că a spus asta. Ca părinte, m-am întrebat de ce am crescut-o să fie atât de politicoasă”, a spus mama cântăreței, în lacrimi.

Acel ”mulțumesc” mecanic, pe care Taylor l-a adresat unui bărbat care tocmai o molestase (cântăreața fiind, evident, în stare de șoc), mi-a adus aminte de numeroase momente când am fost agresată (verbal, psihic sau chiar fizic) și prima mea reacție a fost…o politețe șocată. Și sunt convinsă că nu sunt singura care a reacționat astfel.

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori când cineva s-a izbit de mine pe stradă, din grabă sau neatenție, ca eu să fiu cea care strigă ”Scuze!”, automat, deși n-avem nicio vină.

Și nu puține au fost cazurile în care, atunci când o asistentă medicală, o funcționară de la un ghișeu sau orice alt angajat al statului au țipat la mine sau au fost pasiv-agresivi, să ”îngheț” și apoi să le mulțumesc politicos, la final.

Poate cel mai groaznic exemplu de acest gen a avut loc anul trecut, când am fost abuzată de un medic care m-a anesteziat și m-a operat fără acordul meu (o să vă povestesc toată întâmplarea pe larg, deocamdată încă aștept un răspuns din partea Comisiei de Etică și Disciplină a Colegiului Medicilor, care m-a audiat după o așteptare de aproape un an).

Ce am făcut la finalul operației, când am coborât, tremurând, de pe masă? M-am așezat plângând pe un scaun, în timp ce el mi-a scris rețeta cu recomandări și m-am oprit din plânsul cu sughițuri doar să-i spun ”Mulțumesc” când mi-a întins-o și ”La revedere”, la plecare.

În noaptea aia, pe care n-am dormit-o din cauza durerii fizice și a șocului psihic, mi-am reproșat de mii de ori reacția slabă, politicoasă, exact cum a făcut Taylor Swift. Eram furioasă pe mine că, în loc să ies de acolo făcând un scandal monstru (cum îmi imaginam că ar fi făcut prietenele mele, Alexandra și Andreea, de exemplu), tot ce am putut să fac a fost să plâng și să fiu politicoasă.

Atunci mi-am spus că era vina mea, că nu știu să fiu asertivă. Dar mărturia mamei lui Taylor Swift și o scenă la care am asistat recent, m-au făcut să-mi dau seama că reacția de politețe mecanică este sădită în subconștientul femeilor încă de când sunt mici.

Zilele trecute eram la un supermarket, la coadă, și înaintea mea erau doi părinți cu doi copii, o fetiță de vreo 4-5 ani și un băiețel de vreo 3-4 ani. Fetiței, care lua și muta produsele pe bandă, i s-a spus să se potolească și să fie ”cuminte”, că se face de râs. Asta în timp ce băiețelului, care scutura căruciorul și m-a lovit de câteva ori cu piciorul, nu i s-a reproșat nimic. Atunci când vânzătoare a remarcat câtă energie are băiețelul, tatăl a spus doar că e ”un neastâmpărat”. A spus-o zâmbind, nu ca o scuză, ci ca un motiv de mândrie.

Ajungem să fim politicoase în mod automat în fața agresorilor de tot felul pentru că reflexul ăsta ni se induce de mici. Suntem crescute să nu facem ”scene” în public, să nu ”ne facem de râs”, să ne controlăm emoțiile și sentimentele, în timp ce băieților nu li se impun aceleași bariere, dimpotrivă: li se arată că e în regulă să fie gălăgioși, plini de ”energie” și neastâmpărați.

La maturitate, politețea excesivă la femei devine aproape un reflex, ca respiratul sau căscatul. N-am căutat studii care să-mi susțină părerea (deși sunt convinsă că există), dar cred că genul ăsta de auto-cenzură duce în timp la o stimă de sine scăzută și la un simț al propriei valori denaturat. E imposibil să crești încercând să le faci pe plac altora și având grijă să nu ”deranjezi” și să ajungi ca la maturitate să crezi că meriți să fii tratată mai bine decât ești.

Fetițele care sunt crescute cu refrenul ”Fii cuminte, nu ne face de râs” devin femeile care n-au curajul să deschidă gura în ședințe sau să ceară o mărire de salariu la birou, sunt cele care nu reacționează atunci când cineva li se adresează agresiv și cele care acceptă locuri proaste într-un autocar sau o cameră proastă într-un hotel fără să crâcnească (pentru că nu cred că merită ceva mai bun). În timp ce băieții care sunt lăsați să fie gălăgioși și ”poznași” devin bărbații care vorbesc în ședințe chiar și atunci când spun tâmpenii, cei care cer și primesc imediat mărirea de salariu, cei care răspund agresivității cu asertivitate (sau agresivitate) și cei care obțin cele mai bune locuri oriunde, pentru că pur și simplu cred că li se cuvin, din oficiu.

În cazul meu, ca și al multor altor femei pe care le cunosc, lupta cu această politețe mecanică și cu impresia că nu ”merităm” mai mult e foarte grea, dacă nu imposibilă. Dar dacă aveți una sau mai multe fetițe, vă rog din suflet informați-vă despre cum puteți să le creșteți să fie politicoase, dar în același timp asertive. Creșteți-le să-și cunoască valoare, să-și ceară drepturile, să nu accepte să fie tratate altfel decât cu respect. Și mai creșteți-le astfel încât, dacă cineva le pune mâna pe fund când sunt mari, prima reacție să fie o palmă, nu un ”mulțumesc”.