Dacă cineva m-ar pune să aleg un loc în care să-mi trăiesc restul zilelor fără să risc să mă plictisesc, probabil aș spune autobuzul 300.

Țineți minte, cu siguranță, peripețiile mele pseudo-amoroase în acest autobuz mereu surpinzător. Aseară am avut, însă, de departe, cea mai halucinantă conversație purtată vreodată într-un mijloc de transport.

Așteptam autobuzul la Piața Romană, când un individ a început să se holbeze, literalmente și deloc subtil, la mine. Între noi fie vorba, veneam de la un antrenament și eram transpirată, nemachiată și cu părul prins în cea mai tristă coadă, dar dacă tot există indivizi cu atracții sexuale față de gravide, cum am citit la Ioana, nu știu de ce n-ar exista și unii care să fie atrași de fete transpirate, care arată ca naiba. În fine.

Pentru a scapa de privirile insistente ale individului (care a continuat apoi să mă fixeze de fiecare dată când autobuzul se oprea în stație, parcă pentru a se asigura că nu cobor), m-am refugiat în spatele autobuzului, lângă un domn de vreo 40-50 de ani, care asculta muzică la căști și nu părea genul pe care să-l flateze cămășile albe, închise la spate, if you know what I mean.

Clasicul “ai scăpat de *Cel al cărui nume nu trebuie pomenit* și ai dat de ta-su” s-a aplicat însă în cazul meu, pentru că domnul respectiv începe și el să-mi arunce priviri furișate. Mă uit înspre el, se foiește și se uită pe geam. După câteva astfel de reprize de cucu bau, pare că-și adună tot curajul, pentru că își scoate căștile din urechi și își deschide și închide buzele, ca și cum ar vrea să-mi spună ceva. Îmi scot și eu căștile, jenată.

– Nu vă supărați, începe el timid…

În cele câteva fracțiuni de secundă, până să-și termine propoziția, mi-au trecut zeci de gânduri prin cap, cu viteza luminii. Ce naiba poate să vrea, de nu îndrăznește să mă întrebe de 3 stații încoace?! Să știe cât e ceasul? Sau câte stații sunt până la capăt? Poate-mi vrea numărul de telefon? Ar putea să-mi fie tată, totuși, sper că-și dă seama că e ridicol! Nici într-un milion de ani, nici dacă viața mea ar fi depins de asta, n-aș fi putut bănui finalul acestei întrebări epice.

– Nu vă supărați, câți pui face o veveriță?

Nu cred că am căscat gura, pentru că bunica m-a învățat bunele maniere, dar l-am privit cu cea mai pură expresie tâmpă pe care fizionomia mea o deține în repertoriu. Fără să fie descurajat, omul a continuat:

– Am o veverița în curte care a făcut pui, dar pisica i-a stricat cuibul, că deh, are instincte de felină. Așa că veverița și-a luat puii în gură și i-a mutat în alt copac. Le-am zis colegilor că am numărat 4 pui, dar au râs de mine, c-ar fi prea mulți.

Încet-încet, undele de șoc ale întrebării s-au retras și am început să râd, semi-amuzată, semi-stânjenită. Naiba știe, poate omul chiar are o veveriță. Sau un bec filat, una din două.

– Mă gândeam că e rozătoare, ca iepurii, și știți cum se spune că se înmulțesc iepurii…
– Îmi pare rău, chiar nu am expertiză în veverițe, i-am tăiat-o scurt în momentul în care discuția a luat-o spre viteza de înmulțire a iepurilor.

Mi-am băgat căștile înapoi în urechi, întrebându-mă ce radiații gamma emit de atrag toți ciudații. N-a apucat însă Maximilian să-mi susure lin în urechi despre una, despre alta, că omul meu îmi face iar semn.

– Să nu credeți că sunt nebun! îmi spune și îmi pune sub ochi ecranul smartphone-ului său.

Hohote de râs îmi urcă din stomac și, până să apuc să le temperez intensitatea, îmi țâșnesc total neprotocolar din gât, spre uimirea celorlalți călători (și a individului bizar din stație, care, bineînțeles, iar mă fixează). Ce credeți că era pe ecranul mobilului? O veveriță! O nenorocită de veveriță într-o curte! Omul a dat zoom pe ea și, da, avea în bot ceva ce părea un pui de veveriță.

– Ăsta negru e tatăl. Are o pată albă de blană pe gât, ca o cravată. E tare țanțoș cu ea, îmi spune omul și îmi arată mai multe poze, cu altă veveriță de data asta.

L-am ascultat apoi povestindu-mi despre câinii și pisicile familiei, despre broasca țestoasă și despre papagali, încercând să-mi păstrez o față cât mai serioasă în tot acest timp. În momentul în care am pășit în afara autobuzului, însă, ca o oală ținută prea mult sub presiune, am explodat.

Am râs tot drumul spre supermarket, am continuat să râd printre rafturi, în căutarea produselor, apoi la casă, cât am plătit (am făcut, totuși, o pauză de la hohote să spun că nu vreau punguță) și am plecat apoi râzând spre casă.

De fiecare dată când încercam să mă opresc (nu de alta, dar oamenii se cam holbau la mine, de data asta pe bună dreptate), îmi răsuna limpede în minte “Nu vă supărați, câți pui face o veveriță?” și o luam de la capăt. Încă râd.