La început a fost Cupidon și arcul său cu săgeți. Faptul că știa să tragă la țintă era suficient. Peste câteva sute de ani, locul lui a fost luat de pețitoare, acele doamne mai în vârstă, care știau tot ce mișcă în oraș și care își foloseau cunoștințele și persuasiunea pentru a uni domni înstăriți și domnișoare manierate. Astăzi, pețitoarele au fost înlocuite cu agenții de matchmaking și de speed dating.

Din nefericire pentru aceste agenții, pe piața din București a apărut un concurent serios. Nu presupune interviuri de evaluare a clienților, nici semnarea de contracte de confidențialitate, iar prețul oferit pentru serviciile sale de matchmaking e zdrobitor pentru orice concurență: 1,3 lei. Asta ca să nu mai pomenesc nimic despre faptul că are sediul deschis între 5 dimineața și 11 seara.

Este vorba despre autobuzul 300, la ale cărui servicii apelez zilnic și care conectează oamenii mai ceva ca Nokia. Dacă în trecut tinerii entuziaști se mulțumeau să-mi arunce ocheade sau să mă pipăie pe fund vara, mai nou am parte de adevărate blind dates și mi se cer numere de telefon. Mai jos urmează trei astfel de episoade petrecute numai în ultimele câteva luni.

Episodul 1 (”All The Single Ladies”), așa cum l-am povestit pe Facebook:

RATB-ul ar trebui să introducă și un serviciu matrimonial în pachetul de abonamente. Numit, eventual, touch & go. După ce am fost pipăită în nenumărate rânduri în ultra-aglomeratul 300, azi dimineață am ajuns să stau și îmbrățișată cu un tip. Din fericire, era politicos, proaspăt ras și mirosea a mosc. Ca într-un scurtmetraj romantic, îmi ofta ușor pe creștetul capului, iar eu îi respiram în piept. Magia a murit însă când i-a sunat telefonul și din tolba lui stylish de piele s-a auzit “If I Were a Boy”. Printre triluri, o auzeam pe Beyonce râzându-mi în nas.

Episodul 2 (”Falling For You”)

Era o seară la începutul lui ianuarie. Urcasem în 300 și, la un moment dat, am avut senzația aia ciudată că cineva mă privește insistent. Mi-am întors capul și într-adevăr, de la celălalt capăt al autobuzului, îmi zâmbea un tip. Bărbos, cu un palton bej și o beretă în carouri, asortată cu fularul, arăta ca un indie rock star britanic. I-am întors zâmbetul. Pe parcursul următoarei stații și-a făcut loc printre ceilalți călători, până a ajuns în dreptul meu. Acum stăteam umăr în umăr și continua să-mi zâmbească. I-am zâmbit și eu, puțin intimidată. Dezastrul a început când mi-am scăpat telefonul. M-am aplecat să-l ridic și mi-a căzut casca mp3 playerului din ureche. Am dat să-mi pun casca la loc, mi-am agățat cercelul și l-am scăpat în gulerul de blană al hainei. Am continuat să tot scap sau să agăț diverse obiecte preț de 3 stații, roșie ca sfecla la față, în timp ce indie rock starul mă privea și zâmbea, din ce în ce mai amuzat. După 5 minute, care au părut o veșnicie, l-am întrebat, aproape disperată:

–    Nu te supăra, cobori la următoarea?
–    Da, mi-a răspuns, zâmbind imperturbabil.
–    Slavă Domnului!, mi-a scăpat ca un oftat, fără să-mi dau seama.
–    Poftim? a întrebat parcă râzând.
–    Și eu! Am zis și eu!, m-am bâlbâit.

Am coborât ținându-mi genunchii strâns lipiți. Purtam rochie și ciorapi cu portjartiere – Dumnezeu știe ce-ar mai fi putut să-mi cadă sub privirea lui sfredelitoare.

Episodul 3 (”The One That Got Away”)

Ultimul episod al mini seriei ”Agenția matrimonială 300” s-a petrecut luni seara, de data aceasta în stația de la Piața Victoriei. Ascultam muzică în căști și jucam jocul meu preferat: câți oameni pot vedea prin peretele de sticlă al clădirii Orange. Lângă mine s-a materializat la un moment dat un tip. Înalt, simpatic, bărbos (e ceva cu bărboșii și 300-le, vă spun eu), îmi zâmbea larg. Având la activ experiența anterioară, am schițat doar un zâmbet vag. A început să-mi facă un semn de salut din mână și a mimat scoaterea unei căști imaginare din ureche. Mi-am dat jos casca, ascultătoare și l-am privit cu atenție. El continua să-mi zâmbească.

–    Nu te supără, ne cunoaștem de undeva? Te întreb în caz că tocmai am făcut o gafă, i-am spus.
–    Nu ne cunoaștem, mi-a răspuns, scoțându-și mănușa și întinzându-mi mâna. Eu sunt Dorin!

L-am privit preț de cîteva secunde, cum stă, așa, cu zâmbetul larg pe față și mâna goală întinsă. Dacă n-ar fi fost atât de frig, poate n-aș fi căzut în capcană. Așa, m-a înduioșat. În plus, gestul era unul atât de natural, încât mă simțeam prost să-l resping.

–    Ina, i-am răspuns, scoțându-mi, la rândul meu, mâna din mănușă și întinzându-i-o.
Până să mă dezmeticesc, a dus-o la buze, într-un gest desuet, apoi ținând-o strâns și apropiindu-o de ochi, a început să-mi laude manichiura.

–    Îmi plac femeile cu unghii îngrijite. Îmi place că îți tai pielițele și că ai unghiile atît de mici! Ai mâini fine și foarte frumoase.
După ce efectul șocului inițial a trecut, mi-am tras brusc mâna dintr-a lui.

–    Dorin, nu te supăra pe mine, dar nu sunt interesată să flirtez și toată treaba mă face să mă simt inconfortabil. O să îmi pun căștile la loc în urechi, ok?
–    Nu, nu, te rog! Îmi pare rău dacă am fost prea direct. De obicei când îmi place cineva, mă comport ca un idiot. Și nu întâlnesc multe femei așa frumoase ca tine.
–    Îți mulțumesc pentru compliment, dar, din nou, nu sunt interesată.

Primul 300 a venit. Dorin a dat să se urce, dar văzând că nu-i urmez exemplul, s-a întors. Până a venit al doilea 300, îmi lăudase deja haina de blană, mănușile, părul, trăsăturile feței (”remarcabil de simetrice”), până și postura corpului. Îl priveam vag exasperată, vag amuzată de entuziasmul copilăresc cu care mă asalta.

După ce am urcat în 300 (surpriză, stătea la 2 stații de mine!) și am continuat să fiu indiferentă la complimentele lui, Dorin a oftat și mi-a mărturisit adevărul:

–    Ina, în București sunt 6 femei la fiecare bărbat. Eu încerc să cunosc cât mai multe, ca să-mi cresc șansele să dau de aia care trebuie. Dacă 1 din 100 mă bagă în seamă, pot trece peste respingerea celorlalte 99. Șansele să fie ca tine și să mă placă sunt, probabil, de 1 la 10.000, dar eu încerc, înțelegi?! Chiar dacă dau 9.999 de rateuri, odată și-odată o nimeresc pe aia care trebuie!

Am început să râd la calculul lui cu probabilități. Încurajat, mi-a cerut numărul de telefon. L-am respins politicos. A continuat să insiste până am ajuns aproape de stația la care trebuia să cobor. Apoi, vâzând că nu are succes, m-a întrebat dacă nu mai bine îmi lasă numărul lui? Când și această posibilitate a căzut, s-a oferit să coboare mai devreme, să mă însoțească. I-am aruncat cea mai glacială privire de care sunt capabilă și s-a razândit. Am coborât din 300 ca și cum aș fi luat startul la maraton și n-am mai privit în urmă. Doar ca să fiu sigură că nu mă urmărește din exces de zel, n-am mers direct acasă, ci m-am oprit la Mega Image.

Și, printre rafturile de biscuiți, m-am gândit ce crudă e lumea în care trăim, dacă oamenii au șanse de 1 la 10.000. Și mi-am dorit din tot sufletul ca Dorin să o găsească pe ”aia care trebuie”. Pe cât posibil înainte să fie arestat pentru hărțuire sexuală.