O poveste adevărată, pe care o dedic tuturor femeilor, dar în special celor care au fost crescute de bunicile lor. Tuturor femeilor care n-au apucat să își cunoască bunicile. Și mai ales tuturor femeilor care și-au pierdut mamele și se gândesc că acestea nu își vor cunoaște niciodată nepoții: nu doar că i-au cunoscut deja, dar i-au și purtat în pântec.

***

Ca femei, ne naștem cu toate ovulele pe care o să le avem vreodată. Nu vom mai produce altele în timpul vieții.

Toate ovulele pe care o să le avem vreodată se formează în ovarele noastre pe când suntem un făt de doar 4 luni, în burta mamei.

Cu alte cuvinte, când mama era un făt de doar 4 luni în burta bunicii, în interiorul ei exista deja ovulul din care urma să ne naștem noi.

Așadar, viața noastră (la nivel celular, de ovul) începe în pântecul bunicii noastre.

Fiecare dintre noi ne-am petrecut 5 luni în pântecul bunicii noastre, care, la rândul ei s-a format în pântecul bunicii ei și tot așa.

Povestea mea începe, așadar, cu peste 60 de ani în urmă, încă dinainte ca mama mea să se nască. Între cele 6 milioane de ovule pe care le avea mama când era făt, în burta bunicii, era și cel din care aveam să mă nasc eu.

Mamele noastre au fost cu noi încă de la nașterea noastră, dar și noi am fost acolo, încă de la nașterea lor.